CoraZone | Tabieturi, rutină, ipohondrie și ticuri din izolare

Cum am auzit că febra este principalul simtom al infectării cu noul coronavirus, am zis că e simplu, îmi măsur temperatura. Deoarece nu aveam un termometru în casă, că am zis, eu nu sunt bolnăvicioasă și nu am trusă de prim ajutor, am dat fuga la farmacie. Era pe vremea când puteam ieși din casă cât de cât.

— Un termometru, vă rog, spun eu doamnei.
Farmacista se uită la mine ca la o arătare.
— Doamnă, pe ce lume trăiți? Nu avem măști, termometre, paracetamol.
S-a năruit lumea. Și mi-am amintit de termometrul cu mercur pe care-l am de când era fiica mea mică, lăsat la Târgu Mureș. Știu exact unde este, cum l-am lăsat.

Au urmat zile de coșmar. Îmi puneam mâna pe frunte și simțeam că ard toată. Am bătut farmaciile zilnic. În sfârșit, după o săptămână de coșmar, o doamnă m-a anunțat că au primit termometre. Când mi-a zis prețul, m-a luat cu palpitații la inimă, dar am zis că dacă e să mor, măcar să îmi monitorizez temperatura.

Evident, este un nenorocit de termometru modern, cu alcool cică. Până văd linia care urcă, îl întorc pe toate părțile, că nu se vede nimic. Până cobor linia, trebuie să-l scutur de am făcut febră musculară. În prima zi după achiziție, mi-am măsurat temperatura din oră în oră. 36,5. Am zis că e stricat, dar mi-a fost jenă să merg înapoi cu el. Când am avut 36,8 m-am liniștit. Merge. Apoi am uitat să-mi iau temperatura și nici nu simt că ard.

Pe modelul cu cafeaua, ba că e bună pentru sănătate, ba că face rău, au început toți specialiștii lumii să înșire simptome și timpul de rezistență al virusului pe suprafețe. Sincer, eu cred că habar nu au. E un virus nou și nu au avut timp să-i studieze hachițele. Că s-au sucit și cu febra, au zis că nu e obligatoriu să ai, dar poți fi infectat. Apoi, au zis că dacă avem febră să nu dăm buzna la spitale. Până nu se pun ei de acord, mă voi baza pe instinctele mele.

Statul în casă este cel mai mare chin pentru mine, care sunt ahtiată după mersul pe jos. Merg zece kilometri ca vântul. Când i-am spus unei amice că am mers de la Parlament până la Agronomie pe jos, abia am reușit să o resuscitez. Sufăr că stau în casă pentru că nu mă pot mișca, nu că m-aș plictisi. Lucrez de acasă, sunt toată ziua cu știrile și mă tem mai mult pentru cum voi ieși cu psihicul din toată treaba asta.

Oricum, eu ies în fiecare zi. Nu este o zonă aglomerată și măcar iau o gură de aer. Bine, aș putea lua și de pe balcon, dar vreau să mă mișc puțin. Într-o zi mi-am propus să fac de zece ori scările la blocul care are 13 etaje, dar s-a dovedit a fi un eșec. Este un bloc nou, făcut în bătaie de joc de hapsânii din imobiilare care pun chiuveta lângă pat și spun că e open space. În primul rând, că nu am știut unde sunt scările, că nu-s la vedere. Văd o ușă în fața apartamentului și o deschid. Beznă. Fac doi pași și se aprinde un bec. În lateral, altă ușă. O deschid. Beznă. Fac doi pași și ușa se trântește cu putere în spatele meu. Am stat așa în întuneric, m-am foit un pic și s-a mai aprins un bec. M-am prins că sunt cu senzori, am văzut și scările și am pornit voinicește să urc. Nu am făcut trei pași, că s-a stins becul. Iar beznă. Am început să țopăi, apoi mi-am amintit de îndemnurile de la concerte, alea cu „hai, toată lumea mânuțele în aer”, am ridicat mâinile și am început să aplaud. Doar la bis s-a aprins becul. Uite așa am ținut-o două etaje. După care, m-am dus frumos la lift și m-am întors în casă.

Mai bine mă duc jos și fac zece ture de bloc, plus un drum la magazin. Acum, de când teama s-a amplificat, de când ne zăpăcesc ăștia la cap cu modul de transmitere al virusului, întoarcerea în casă de la cumpărături este o bătaie de cap de mă jur de fiecare dată că nu mai ies. La dus e simplu. Apăs cu cheia butoanele, deschid ușa de jos cu șoldul. E simplu. În magazin devine din ce în ce mai complicat. Azi, de pildă, pe rândul dintre rafturi m-am întâlnit cu un domn. Amândoi era să o rupem la fugă înapoi, că nu puteam trece unul pe lângă altul, nu era un metru jumate tot spațiul. Apoi, ne-am întors fiecare cu fața la rafturi și am trecut unul pe lângă altul. Timp în care, pe fiecare pachet de pe raft am văzut milioane de Covizi care se holbau la mine. Iau ce am de luat, la casă s-au pus panouri transparente de izolare, zici că sunt și anti-glonț, doamna de la casă foarte drăguță, ne urăm sănătate și ies.

Scot șervețelele umede, mă șterg, nu merg mult că-i văd venind din față. Doi polițiști, ea și el. Cred că au arondat cartierul, că i-am mai văzut tot la magazin. Și cred că și flirtează, sau chiar mai mult, că odată, înainte de coronavirus, a ciupit-o de fund. Eram la coadă, eu eram în spatele lor și am văzut. Ea a roșit de plăcere și a chicotit.

Aveam declarația pe telefon, dar nu a fost cazul, că nu m-au legitimat. Buuun. Ajung la bloc, folosesc cheia la butoane, intru în casă. Și-aici începe distracția. La intrare am o cârpă înmuiată în clor, pe care îmi țin cizmele. Dacă se dovedește că și teoria asta, că clorul ucide Covidul e falsă, o să îmi fac analizele, că la cât clor am inhalat cred că sunt albă ca varul pe dinăuntru. Pășesc direct pe cârpă, închid ușa, îmi dau jos cizmele și, cu mânuțele în aer, merg direct la baie. Mă spăl în disperare. Apropo, am un telefon care se poate debloca și cu amprenta. Nu mai funcționează. Amprenta, zic. Îmi dau haina jos, duc poșeta și plasa în bucătărie și scot cizmele pe balcon. Unde am o altă cârpă cu clor. Mă duc iar la baie și mă spăl. Dezinfectez telefonul, poșeta, punga și ce am în pungă. Dezinfectez cheile și stau ca proasta cu soluția în mână să îmi amintesc ce am mai atins înainte să mă spăl. Și nici risipă nu pot face, că nu mai am mult.

La ieșirea din casă am fost profund marcată de demisia lui Costache. Bine, mint. Adevărul este că mi-e indiferent. La cât de praf e sistemul, chiar nu mai are importanță cine îi pune cruce și-i cântă prohodul.
În timp ce mă suceam eu încoace și încolo la vânătoare de Cozivi, începe Iohannis să vorbească. Nu m-am chinuit să scriu ce zice că știam că-i găsesc cuvântarea pe site și pot face știrea.

Frate, dar când l-am auzit că la 17:00 are ședință video cu Consiliul European și că pune el piciorul în prag m-am prăbușit. Nu de admirație, ci de râs. Îl și vedeam cum se încruntă și bate cu pumnul în masă. Bine, asta înainte să intre în direct. Apoi, mai stă el și se gândește și-și zice: Da, de ce să mă pun eu rău cu oamenii ăia? A mai zis că le cere el măsuri pentru buna circulație a bunurilor și repatrierea românilor. Păi, nu el le-a zis românilor din Diaspora să stea unde sunt? Acum îi aduce cu forța? În fine, în ceea ce privește banii, am înțeles că noi avem de toate pentru a ne lupta cu pandemia, că am primit binecuvântarea Comisiei Europene să spargem 10 milioane de euro. A mai zis că să facem o strategie de recuperare post-criză.

Apoi, a fost ședință de guvern și am auzit una și mai și. Bode, ministrul Transporturilor a spus că acum, că lumea stă dracului în case, poate face metroul din Drumul Taberei și autostrăzile.
În concluzie, de plictisit nici vorbă.
Dar mă omoară statul.