„Cordonul” românesc

1. D. Millet, Partea VI-a din insemnarile de calatorie“Dunarea de la Padurea Neagră la Marea Neagră“, Publicat in Harper’s New Monthly Magazine, Vol. LXXXV, No. 507, August 1892

 

La scurt timp după ce am părăsit Valcov, am intrat într-un labirint de canale, unde orizontul nostru era limitat de vârfurile stufului înalt de-a lungul țărmurilor. Am întâlnit mai multe lotci cu pescari care vâsleau spre sat și o barcă de patrulare plină cu soldați români lângă o stație mare de pază, iar judecând după aceste indicii, ne-am dat seama că eram pe drumul cel bun.

În o oră și jumătate, fluviul a virat spre sud-est și am putut profita de vânt și de pânza pe care am ridicat-o imediat. Chiar când soarele apunea, am ajuns într-o porțiune scurtă, abia mai lată decât este Dunărea la Donaueschingen^[1], iar de acolo, în fața noastră, era linia dreaptă a orizontului mării care se întindea între două puncte joase acoperite de stuf. În câteva momente eram în Marea Neagră!. Întinderea largă și deschisă a mării era în fața noastră, toată galbenă și strălucind de reflexia cerului superb de apus, iar farul de pe digul de la Sulina strălucea puternic în depărtare.

Dar nu vedeam nici plajă, nici dune de nisip, iar pe o distanță mare în fața noastră și de fiecare parte, cât puteam distinge în lumina slabă, cioturi de copaci, urâte și buchete de stuf ieșeau din apă. Nu era vizibil niciun loc de campare nicăieri, iar pentru o clipă nu știam ce o să facem sau în ce direcție să ne întoarcem prova barcilor. Vântul se intarise din nou odata cu sosirea apusului, apa puțin adâncă devenea tot mai agitată cu fiecare moment, iar întârzierea era fatală, cu excepția cazului în care alegeam să petrecem noaptea ancorați la un ciot de copac, or, la adăpostul stufului de pe mal. La început, ne-am gândit să ne refugiem la una dintre colibele pescarilor printre stuf de la gura pasajului, dar descoperind o clădire albă departe peste golf, în direcția Sulina, ne-am îndreptat canoele spre acea direcție, știind că vom găsi pământ solid acolo, și am vâslit mai tare ca niciodată. Udați de stropi de la apa agitata , am ajuns în cele din urmă pe celălalt țărm. Chiar când întunericul se intindea peste noi, am ieșit într-o mică deschidere cu apa noroioasă, cu o platformă din bușteni, aproape de mica casă varuita in alb pe care o văzusem de la distanță. O jumătate de duzină de marinari ai marinei române ne-au întâmpinat cu căldură la debarcare, au insistat să ne aducă canoele și bagajele și ne-au ajutat să montăm tabăra pe un loc uscat și nisipos, aproape de cabina lor.

Era in seara zilei de 9 septembrie, iar călătoria de la Pădurea Neagră pina la Marea Neagră durase unsprezece săptămâni și o zi, inclusiv cele douăzeci și opt de zile petrecute în excursii departe de râu și vizitele peu scat la Viena, Hainburg și Budapesta. Am navigat și vâslit 1775 de mile (2857 de km) prin Germania, Austria, Ungaria, Serbia, Bulgaria, România și Rusia.

Dimineața următoare ne-am trezit devreme, inainte de răsărit, si nerăbdători să vedem unde am ajuns pe întuneric in seara de dinainte. Am descoperit că eram la „Cordon” ^[2] , cum se numesc posturile de pază vamale românești, pe un punct de pământ numit Capul Masoura, și că ieșisem la Marea Neagră prin acea ramură a râului numită Zaliv. Golful pe care îl traversasem la amurg era o iesire antică a râului, nenavigabilă în memoria omului. Tabăra noastră era la marginea unei pajiști largi și aspre, mărginită la nord de apa marii mai putin adinca, unde marea roade pământul și se întinde pe kilometri întregi spre sud, unde un lanț de dune de nisip ascund Sulina de priviri, iar spre vest, spre masele întunecate ale unei mari păduri, într-o zonă cu altitudine joasă, si nisipoasă care marchează linia vechii coaste a Marii Negre.

 

[1] Calatorii se refera la Donaueschingen, un oraș german situat în Pădurea Neagră, în sud-vestul landului federal Baden-Württemberg, în districtul Schwarzwald-Baar. Se află aproape de confluența celor două izvoare ale Dunării. Donaueschingen se află într-un bazin situat într-un teren muntos jos.

[2] Cordonul românesc de-a lungul țărmurilor Deltei Dunării se referă la o fâșie de teren si un dig care servește drept barieră naturală, ajutând la protejarea ecosistemelor deltei și la gestionarea fluxului de apă. Această zonă este importanta pentru menținerea biodiversității și echilibrului ecologic al Deltei Dunării,

In timpul calatoriei lui Millet, adica in a doua jumatate a anilor 1890, “cordonul” mai avea si o alta semnificatie, si anume un ‘cordon sanitar’ pe malul romanesc, ca raspuns la cordonul sanitar de pe malul rusesc, infiintat de Imperiului Rus, la Gurile Dunării sub numele de «Carantina Sulina».