Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Corespondență din Anglia. Academia babelor – azi, decan Rodica Mandache

Sunt pui de comunism. Am crescut amestecată în treburile bunicilor pentru că părinții mei lucrau toată săptămâna. Duminica, cu program redus, nu ca să aibă timp de-o rugăciune, ci de nunți, botezuri și înmormântări. Bunicii mei locuiau într-unul din primele și singurele blocuri comuniste din mahala. Sobe cu lemne, nici vorbă de apă caldă, două etaje, uși lăsate deschise, toată lumea cu drept de întrebare: unde mergi, ce ai de gând, ce te doare, de ce vorbești urât, ce-a păzit mamă-ta? Blocurile fuseseră construite lângă biserici. Două. Una ortodoxă, cealaltă catolică. Poate că nu jumătate, dar o treime din copilărie mi-am petrecut-o în biserică: cântând laolaltă cu popa, spre disperarea bunicului care a fost unul dintre cei mai buni bași pe care i-am auzit vreodată (cânta în corul bisericii), primind colivă pe la înmormântări și parastase, alergând după bomboane pe la nunți, vorbind cu sfinții de pe pereți, uneori uitându-mă la ei cu capul în jos, printre picioare, când mi se părea că-și căutau ascunziș pe sub bănci sau pe după tronuri de ctitori. Bunicul a fost și este eroul vieții mele: drept, înțelept, ținându-mi lumea pe palme ca să nu mă murdăresc pe pantofiori. Plecarea lui nu a însemnat o scindare a relației noastre. Toate babele mahalalei făceau drumuri dese la cimitir, unde schimbau impresii cu decedații (bărbații se cam grăbiseră să treacă de stratul de iarbă și flori, deși babele le spuseseră că acolo e umezeală și trage la plămâni, dar Dumnezeu avea grijă să mai ajungă un pic de cicăleală până la ei), și, ca atunci când nu te poți despărți de o cheie veche, tovarăș de drum lung, le mai făceau loc în vise și în ghicitul în cafea. Dacă bunicul mă învăța numai din cărți, babele duceau vorba înțelepciunii la bucătărie, de obicei bârfind, având însă grijă să-mi atragă atenția, ori de câte ori era nevoie, asupra vreunei lecții de viață sau asupra vreunui păcat greu de iertat. Mă fereau de discuții despre boală și moarte, dar se amuzau punându-mi lecțiile de învățat la încercare. De exemplu: aș fi putut spune unei babe prietene că în rochia mov pe care tocmai și-o cumpărase arăta ca un buchet de panseluțe încolțit pe năsălie, iar ea ar fi recunoscut imediat cuvintele bunică-mii sau ale altei babe și râsul ar fi ținut o săptămână. Eu însă aș fi fost acuzată că plimb prea entuziast vorba și mi s-ar fi interzis accesul la ghicit în cafeaua de năut cu lapte poate și câte trei zile întregi.

Bărbații, când îmbătrânesc, încă se mai hrănesc din înțelepciunea pe care, agresiv și cu bravadă, au dobândit-o în tinerețe. Femeile, ocupate să țină vie familia, curată casa, pâine și apă pe masă, dobândesc la bătrânețe o altfel de înțelepciune, mult mai complexă. Pe când multor moși încă le mai aleargă ochii după fuste scurte, babele se întorc cu fața către Dumnezeu, în încercarea de a-și sincroniza valorile cu cele divine. Moșii capătă uneori un aer de așa independență, de-ți vine să-i zici filosofie!

Babele mele aveau haz, aveau bun simț, spuneau cele mai urâte minciuni pentru ca noi să învățăm să iubim adevărul. Mă certau, mă lăudau, râdeau cu mine și de mine, dar nu fără să mă facă să înțeleg ce e bine și ce e rău. Acum câțiva ani m-am gândit să le dedic câteva povestiri. Vedeam în fața ochilor până și actrițele care aveau să le interpreteze, scena, chiar și premiile hollywoodiene, dar și comentariile lor țâfnoase și hohotele de râs. Am aruncat toate acele povestiri la gunoi și mi-am declinat maternitatea față de așa abordare pentru că babele mele erau cu mult mai vii în mintea mea decât pe hârtie. Poate că într-o zi mă voi întoarce la personaje, dar numai dacă voi fi pregătită să le simt cuvintele încrețind hârtia. Babelor mele nu le-ar fi plăcut internetul, viața lor era compusă din hârjoană, ouă proaspete de găină, cozonac, căpșuni de grădină, țoale de cordele, urs de mămăligă și rochie de stambă. Între timp și actrițele, pe care pe atunci le distribuisem în roluri, s-au dus una câte una, iar scena e goală și îmi vine să plâng.

-Mai știu eu una.
-Poftim? Ați spus ceva?
-Mai știu eu una.

Un cineva, probabil mare proprietar de nori, îmi arăta cu degetul minții înspre această domnișoară căreia n-a putut nimeni să-i schimbe personalitatea în doamnă – Rodica Mandache. Ca și domnișoara Marple (o altă veșnic domnișoară) tind să proiectez personagiile și întâmplările lumii în mahalaua copilăriei și a tinereții mele. Rodica Mandache, care îmi aduce mereu aminte de cea mai bună prietenă a mea din liceu și de mama ei, profesoară a mea de limbă franceză, face parte dintr-un timp moldovenesc, un timp mic la stat, dar aprig la mânie. Femei delicate, cultivate, dar beckettiene în admonestări și tras de concluzii. Pe lângă ele io nu mi-s decât o gigacalorie. Întotdeauna cea mai înaltă din clasă, stângace în mișcări, dar dreaptă în raționamente, încercând să-mi asum o finețe care să compenseze îndrăzneala de a vorbi cu bărbații de la egal la egal sau chiar de a-i privi de sus. O bunătate studiată care poate speria mai mult decât umbra lui Mircea la Cozia.

Aveam doar șase-șapte ani când l-am auzit pe bunicul spunând că nu-i plăcea Dem Rădulescu. Urmăream un program de revelion, părinții mei participau probabil la petrecerea dată de întreprinderea comercială a orașului, iar bunicii nu mă opreau niciodată să ascult radioul sau să urmăresc televizorul. Așa ajunsesem să aflu de mari nume ale scenei, ale literaturii, ale timpului, cu mult înainte de a le întâlni operele. În timp ce marele actor Dem Rădulescu interpreta un monolog, bunicul meu, sfidător, s-a dus să umple carafa cu vin. Vinul, untdelemnul, sucurile, toate erau la vărsat, nimeni nu privea cu ochi buni plasticul. Damigeana o țineau în cămară, să-i fie rece, dar să nu-i fie frig. Cât a fost plecat, am întrebat-o pe bunica cum era posibil ca bunicul, care până și fizic semăna cu Dem Rădulescu, să spună așa o enormitate. Bunica m-a pus să promit că nu aveam să dau niciodată dovadă de așa spirit de observație în fața bunicului. A rămas secretul nostru, singurul, de care bunicul s-a făcut a nu ști, cu eleganță.

Nu-mi place Rodica Mandache. O fetiță fugită din plicticoșenia bătrâneții, mult prea înțeleaptă pentru vârsta ei, capabilă să se ironizeze cu un farmec demn de un teatru mare, de un teatru al oamenilor mari. Am auzit-o etichetându-se drept mincinoasă, am auzit-o recitând poezii pentru care am fost în stare să plâng, am auzit-o flirtând fără să-i pese că pune la încercare. Privirea poate fi uneori înșelătoare. E fistichie când știe, și mai ales când știe că știe. Las Wikipedia și critica de specialitate să-i numere rolurile, eu mă mulțumesc s-o aud intrând într-unul din roluri chiar și în mijlocul unui interviu, chiar și atunci când o altă domnișoară, domnișoara Perfecțiune, monitorizează pedagogic, gata să dea cu liniarul la palmă. Când domnul Youtube se chinuie să-mi facă pe plac, strecoară pe lista mea de așteptare în derulare, ca din întâmplare, piese precum Visul unei nopți de iarnă, a lui Tudor Mușatescu sau Take, Ianke și Cadâr, a lui Victor Ion Popa. Mulți vor strâmba din nasuri până la izolarea în leucoplast de gusturi atât de cuminți și neagravante, dar vreau să vă spun un lucru: marile spectacole, cele grandioase, sunt ca moda, țin de un timp, de o conjunctură. Precum o rochie care astăzi e regina balului, iar mâine se rușinează să mai iasă din dulap și-și caută muzeu. Un spectacol poate fi considerat major astăzi, în timp ce mâinele se grăbește să presare deja praful lui ieri. Există însă cărți, spectacole, filme care nu se tem de trecerea timpului; poate că nu au fost considerate a face parte din nobilimea artei, dar și-au păstrat prospețimea, seninătatea, prietenia cu publicul. Oricât aș fi de ocupată, când astfel de piese mă caută pe YouTube mă opresc, intru în joc și nu las cortina să închidă gura aplauzelor. Astăzi l-am lăsat pe domnul YouTube să pună pe pereți tablouri cu fotografii ale Rodicăi Mandache. Aladin, țoale fermecate, carpete verzi pe albi pereți … Am ascultat-o vorbind cu Eugenia Vodă, cu Cristina Țopescu, cu Daniela Zeca-Buzura și cu Marius Tucă. Știu că nu e babă, dar uneori vorbește de parcă ar fi Tucă.
Ce să fac ca să-mi placă Rodica Mandache?


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

5 comentarii pentru articolul „Corespondență din Anglia. Academia babelor – azi, decan Rodica Mandache”

  • pe vremuri ciopleam, linga un batran, lingurita de lemn cu care urma sa mamanc un ou fiert, moale, pe focul pe care…tot noi il faceam :))

    am ajuns la vremea in care eu insumi cred ca as fi …tot un zambet :)), daca s-ar aciua si pe linga mine un …puradel
    linga care sa cioplesc o lingurita, sa fac un foc, sa fierb un ou…
    insa pentru asta e nevoie de un sat si de o poarta, din care sa dau buna-ziua …caciulilor :)))

  • Autoarea : “Plecarea lui nu a însemnat o scindare a relației noastre”.
    Mircea : “odată generația noastră trecută, textele acestea pur și simplu nu mai au adresant!”

    Se confectioneaza omul la strung , fara radacini , omul de nicaieri

  • Astăzi a fost despre babe si universul in aparenta mărunt,in realitate complex al existentei babelor , dar ….bunicul ,bunicul a fost centrul universului copilăriei mele ,bunicule te iubesc și îți mulțumesc…cum e acolo ? … sus in ceruri…

  • “În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.” ME / Sarmanul Dionis
    Parerea mea :”Sfarleaza cu Fofeaza ” . Victor Ion Popa

  • Doamnă dragă, ați putea eticheta pastilele dumneavoastră ca pe vinul vechi și bun: pentru cunoscători! Asta și pentru că, odată generația noastră trecută, textele acestea pur și simplu nu mai au adresant! Ce poate înțelege din parfumul pe care-l evocați un trotinetist?! Nu poate! Că nu-i vina lui că nu poate, altă discuție…dar realitatea aceasta este, nu poate! Și când generația noastră va merge la odihnă, textele dumneavoastră, spumoase pentru noi, vor fi citibile da ininteligibile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *