Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Corespondență din Anglia | Am observat că acum necunoscuții care trec unii pe lângă alții sunt mai sociabili, mai comunicativi, la modul simplu, primar

În dimineața aceasta la știrile BBC, m-am simțit bine pentru câteva minute, privindu-le pe cele trei femei lângă sticla lor de vin, neîncepută. Erau vesele, aproape fericite, se mutaseră împreună, să-l înfrunte din carapacea unei locuințe pe Covidul planetar, Dictatorul Suprem Fără Chip. O femeie cam la optzeci de ani, cu o mină de adolescentă calină, celelalte, între 60-70 de ani, păreau personaje dintr-o carte nescrisă, poate a lui Lewis Carol sau mai degrabă Alasdair Gray, în genul nonsensical fiction. Femei fără bărbați, independente, hotărâte șă nu-i permită Covidului să-și facă de cap cu ele. Se logodiseră cu trei Colindători: Râsul, Voia bună și Deschiderea. Nu era o dragoste perfectă și pură, ci absurdă, din pricina soartei care putea interveni, dedându-se la perversități și  cruzimi. Nu lipseau nici compromisurile de bon-ton: comunicarea virtuală, alcoolul (de dezinfectat și de băut), rezervele cu cutii de paracetamol și probabil o debara umplută cu suluri de hârtie igienică. Mâncare, nu mai mult de o lună. Am simțit că acele femei sunt ca jazzul. Cui nu-i place jazzul, nu iubește viața, mi-a spus un prieten englez plecat dintre noi. Acele trei femei se pregăteau să-nfrunte războiul celor 12 săptămâni de izolare, promisă de Boris Johnson celor peste 70 de ani. Vor rămâne cu mine, mereu limpezi în amintire, o imagine a învingătoarelor, suave și subțiri ca un fum de țigară în luptă cu Balaurul. Admirabile, pentru că au de gând să trăiască această etapă a existenței cu intensitatea bucuriei de a pertrece împreună, dând la o parte disperarea, care poate nici nu le dă târcoale.

Avem nevoie de eroi ai Covidului și nu știu de ce, acest eroism, dacă este, va avea trăsături feminine: deschiderea, empatia, cooperarea, întrajutorarea, un erotism de talia curajului, născut din frica de moarte, pe care o neagă și o învinge. În Gurile de rai și în gurile normale vrea să intre Covidul. Ca să mai săruți, îți trebuie curaj. Am auzit în zilele acestea vorbindu-se mult despre distanța socială, și responsabilitatea de a-ți ține chiar și apropiații la distanță. O fetiță i-a spus mamei: “așa-i că nu ai voie să mă săruți?” Se naște un nou simțământ civic, și anume datoria, obligația morală de a nu-i infecta pe ceilalți. Această ‘civilitate’ poate dezvolta la rândul ei o altă psihoză – mutație a psihozei coronavirus. De ce nu a fost infectat Trump de Bolsonaro? Pentru că Bolsonaro nu prezenta simptome Covid19 – nici chiar ușoare -, care ar fi făcut ca virusul să poată fi transmis, la data întâlnirii cu Trump. #Stați în casă este noul activism, viral și agresiv. Statul în casă este o formă de post negru, auto-flagelare, pe care niciun lider spiritual nu ar fi putut-o impune omului. Dă voință, ia putere – așa predicau unii călugări creștini care și-au pus amprenta pe nenumărate cărți lăsate posterității. Acum se întamplă ceva asemănător: statul, guvernele, OMS-ul ne cer să ne abandonăm voința (nu ieșiți din case!), iar în schimb ni se promite putere și respect ca cetățeni (nu ne vom îmbolnăvi și nu-i vom îmbolnăvi nici pe alții). Nu zic că acest post nu ar putea avea și ceva roade moral-spirituale, dar oricare ar fi ele, nu prind rădăcini, din pricina norului de frică și a controlului draconic exercitat asupra omului. Zboară în cercuri, ca ulii deasupra prăzii. Spiritul, dacă există, e un vânt inefabil și o frunză în vânt. Tare este carnea care vrea să supraviețuiscă. Tare e ordinul. Dar spiritul se poate răz-buna. Este neapărată nevoie ca El să se răzbune, adică să se întoarcă la Sine și să ne întoarcă la el. Cele trei femei îl aveau.

În dimineața aceasta mi-am amintit de o întâmplare din primele zile ale existenței mele albionice. Cred că de vină au fost din nou asocierile mentale: femei, interdicții, formele de dictatură care bântuie nestingherite. Fiecare familie, fiecare popor, fiecare planetă are povești cu Dictatori care există aprioric, ca entitățile kantiene, așteptând cu florile presate între filele unor cărți părăsite, până se trezesc în stridențele discursurilor devenite bătaie de joc la adresa libertății, statului de drept și a democrației. Atunci se naște Covidul, ca pasărea Phoenix, dintr-o cenușă oarecare de virus.

Elliott era responsabil cu integrarea noastră. Sarcinile care i-au fost trasate nu au fost defel ușoare. Trebuia să fie prietenos, să ne păstreze motivați și dulci ca un fruct cu energii de vară, dar să nu ne fie prieten. Noi bineînțeles, fiind români și din afara Uniunii Europene, nu cunoșteam diversitatea nuanțelor profesionalismului. Nu știam că Elliott  își făcea doar meseria și respecta reguli, proceduri, dar mai ales raporta structurilor superioare din organizație tot ce observa despre noi. În primul rând, a sărit ca ars și s-a opus categoric intenției noastre de a închiria o casă comună, în care să locuim laolaltă, măcar pentru o perioadă scurtă, la început. “Nu e bine, nu se poate așa ceva. Aveți nevoie de privacy. Fiecare cu locul lui.” Sigur, dacă am fi rămas împreună, am fi devenit o forță mai greu maleabilă, mai dificil de format și educat în spiritul noilor legi, obiceiuri și practici profesionale. Iar Elliott era evaluat de șefii lui în funcție de succesul integrării și performanțelor noastre din primele șase luni. Oricum eram cai nărăvași, greu de strunit. Să mai fi stat și în aceiași șură, ar fi fost vai de capul lui Elliott. Țin minte că ne-a dat multe sfaturi, cele mai multe binevenite și pline de înțelepciune. Ca de pildă, sfaturi despre străzile din oraș care trebuiau evitate, unde să nu locuim, nici dacă ar fi chiria o liră pe lună. Sau mai ales dacă ar fi. Ne-a spus categoric: „dacă ar trebui să locuiesc în acele zone, aș părăsi Anglia.” Despre demonii care bântuiau acele locuri nu ne-a zis nimic – doar că sunt droguri-, dar chipul și tonul i-au fost atât de convingătoare, încât l-am crezut și m-am lăsat călăuzită de harta lui.

Dar în alte privințe l-am ignorat, sau chiar am făcut pe dos. S-a revoltat inefabilul meu de femeie când l-am auzit grăind astfel: “Să nu vă plimbați seara după ora șase singure pe stradă, pentru că veți fi luate drept prostituate”. În gând i-am răspuns lui Elliott: „Nu mă interesează că niște albioni stupizi și retrograzi m-ar lua drept prostituată pentru atâta lucru. Și nici nu m-ar lua, măi Eliott, măi. Pentru că am ținută”. Elliott era liberal cu soția lui, în sensul că nu îi cerea să gătească în timpul săptămânii, fiind ea foarte ocupată și obosită după serviciu, în schimb, nu ar fi lăsat-o să iasă singură din casă după ora șase. Această îngrădire nedreaptă a libertății, o super-protecție care mie mi se părea stânjenitoare și debilă, a venit ca un șoc. Spunea ceva nu doar despre Elliott, ci mai ales despre cultura acelui loc și despre societatea albionică din acea zonă, inflexibilă în anumite privințe. Anglia per ansamblu, nu o cunosc. Dar în ultimii ani nu am mai ieșit singură la plimbări de seară sub cerul înstelat sau poluat al orașului, decât în perimetrul restrâns al străzilor din apropiere. A te fi aventurat chiar și ca bărbat singur, în centrul orașului, noaptea, chiar și în timpul forfotei din preajma barurilor, restaurantelor și pub-urilor, a devenit un risc pe care trebuie să-l calculezi bine.

Astăzi m-am plimbat îndelung prin natura nedomesticită, de lângă Marea Nordului. Am observat că acum  necunoscuții care trec unii pe lângă alții sunt mai sociabili, mai comunicativi, la modul simplu, primar. Cred că fac un efort în plus pentru a suplini distanța socială, izolarea și a contracara frica. Toți își zâmbesc mai deschis și simt nevoia să se salute când trec unii pe lângă alții pe poteci. “This is so uplifting”, mi-a spus un bărbat cu mersul alert, pe chipul căruia se citea bucuria plimbării. I-am răspuns: „yees, we need this so!!!” L-am revăzut după o oră, venind tot din direcția opusă mie. Cred că a repetat traseul circuit, din nou și din nou, până la lăsarea întunericului. Apoi mi-am amintit de chipurile de femei ale lui Jaume Plensa [1, 2], de spațiile publice liniștite de liniștea interioară a chipurilor sculptate, care parcă visează și creează spațiul. În natura vegetală, totul e atingere și sărut. Deasupra, soarele și luna se doresc și-și fură săruturi în secret.


[1] https://jaumeplensa.com/works-and-projects/public-space/sanna-2016
[2] https://jaumeplensa.com/works-and-projects/public-space/olhar-nos-meus-sonhos-awilda-2012


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

5 comentarii pentru articolul „Corespondență din Anglia | Am observat că acum necunoscuții care trec unii pe lângă alții sunt mai sociabili, mai comunicativi, la modul simplu, primar”

  • Felicitari Monica Simion!
    Cel mai mult mi-a placut asta:
    „Avem nevoie de eroi ai Covidului și nu știu de ce, acest eroism, dacă este, va avea trăsături feminine: deschiderea, empatia, cooperarea, întrajutorarea, un erotism de talia curajului, născut din frica de moarte, pe care o neagă și o învinge.”
    Dar, nu din cauza trasaturilor feminine ale eroismului pe care l-ati evocat, ci din cauza esentei acestor trasaturi, luate fiecare în parte.

  • Trezeste-te din visuri cucoana ! Trezeste-te caci azi , ACUM in UK { in Albion } nici macar aia de locuiesc de generatii in Windsor nu mai locuiesc acolo de teama COVID19 …de teama mortii . Boris Johnson , a promis el multe inaintea declansarii BREXIT asa incat , de ce n-ar promite si-acum alora care-l mai asculta mai ales ca nu-l costa nimic caci grija acelor femei trecute d e 70 de ani si care asculta jazz in alea 14 zile de carantina sau autoizolare , grija alora , o au tot aia de la ONG-urile ce fac din asta o onoare . Vorbesti despre faptul ca englezii au devenit parca mai apropiati unii de altii , mai prietenosi ? De cand , de cand a dat coronavirusul peste ei ? Fi serioasa , taman astia ?

  • frumos. Si sa scrie doamna Monica Simion un roman caruia sa-i spună cam asa : Atunci cand Luna a plans in singuratate!

  • Minunat text! Există viață și pe timp de coronavirus. Mai mult interioară, ce-i drept… 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *