Corespondență din Anglia. De Ziua Națională a României am refuzat să-mi fac manichiura

De Ziua Națională toți reprezentanții trotuarului politic își fac manichiura: cu cerbi, cu păsărele, cu sori și radare, neapărat pe fond de culori naționale, chiar dacă adevăratele lor interese au mai mult aere de camuflaj. Armatele, tancurile, elicopterele se scot la paradă, stratul de rugină și scrâșnetele neputinței sunt unse cu ulei demagogic, se aplaudă pentru hoție, prostie, cu mâna la chipiu și cu ipocrizia la buzunar.

Dar ce e țara? Țara e pământul de sub unghii, cel care, deși acoperit cu sclipici, miroase a grâu verde, a caznă de apă și a bocet de lumină. Țara e biserica. Cei ce nu mai au biserici, în gând sau pe pământ, nu mai au țară, se cred cetățeni ai lumii – niște baloane cu heliu care vor sfârși în nimic sau poate doar în niște pelinci jerpelite de plastic, regretând despărțirea de bun simț și de oxigen. În biserica țării nu se intră călare, nu se intră cu croncăneala vopsită și nici cu notificările de pe telefonul mobil.

Țara e biserica în care morții pentru libertatea și bunăstarea neamului au dreptul la pământ și la binecuvântare. Numele lor și nu tancurile noastre au dreptul de a ridica ochii către Arcul de Triumf. Țara e biserica în care copiii învață să spună mama, tata, casă, și, fără să ceară prea mult, Dumnezeu. Țara e gustul mămăligii pe stomacul gol, durerea de a șpăgui un medic să-și facă treaba, țara e strigătul săracului la rang de mare cavaler. Țara e hotărârea mea, și-a ta, și-a tuturor de a nu mai vota hoți, de a nu-i mai lăsa pe alții să ne ia în van, în desfrâu.

Țara e covata sufletului meu, fără de care aș fi pierdută, fără de care nu aș avea sens.

Țara nu sunt președinții mai mereu plecați în vacanță, pe care orice suman fost la oi i-ar putea pune la pământ. Va veni o zi când astfel de președinți vor fi bătrâni și bolnavi, dar țara își va lua sănătatea și va pleca în vacanță, lăsând nesimțirea să le dea târcoale. De Ziua Națională a României, familia prezidențială și toate familiile de politicieni ar fi trebuit să viziteze și să hrănească case de bătrâni, de orfani, de nevoiași. Ar fi trebuit să anunțe programe de eradicare a sărăciei cu scopuri, surse și sume exacte. De Ziua Națională, familiile bogate ale țării ar fi trebuit să coboare în canalele disperării, în ungherele aurolacilor și ale cerșetorilor, în grajdurile rămase goale ale țăranilor lăsați fără ajutor. De Ziua Națională a României, protipendada țării ar fi trebuit să poarte bocanci rupți, haine cu mult prea subțiri, disperare în ochi. Și ar fi trebuit să împartă nu speranțe deșarte sau ciocolată, ci pâine și apă, și-o îmbrățișare caldă, ca de la Dumnezeu.
Țara e lacrima căutată de fericire, dar căreia unii îi tot schimbă adresa ca să aibă ei de unde primi mai mult. Bogatul duce grija conturilor din bancă, omul bun duce pe umeri o țară cât nouă vieți.