Corespondență din Anglia. Găști și gloată

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când am câte o duminică liberă, mă gândesc și la cei care nu au trecut și nu vor trece pe la biserică, dar care, tolăniți în propria admirație, și-au adulmecat, câinește, propriile propoziții. Sunt masonici, cum altfel, când ei au fost cei care au avut grijă doar de propriul lor drept la educație, ei au scris și s-au scris în istorie, ei și cei care le-au servit interesele au beneficiat de opere promovate și lăudate. Masonicii au furat idei și de la alții, de-aia plagiatul nu-i face să tresară, sub scuza că ideile aveau nevoie de o rută câștigătoare. E drept că dau cu biciul în ei, niște ipocriți până la urmă, diferența între noi fiind că eu nu privesc înapoi cu mânie. Și nici nu uit. De-aia îmi tot aduc aminte să vorbesc despre faptele lor de învitejire.

De data asta mi-au atras atenția Mitologiile lui Roland Barthes, critic literar, eseist și filosof francez, care a conferențiat și la Universitatea din București (în perioada comunistă). În eseul “Fotografia și vino-ncoacele electoral”, Barthes a disecat manipularea prin fotografie a aleșilor poporului, studii aprofundate de obicei de șefii de campanii. Candidatul trebuie să arate ca un bun familist/ă, matur/ă, intelectual/ă sau nu (depinde în ce zonă candidează: sat/oraș/cartier/mahala), viril sau mămoasă, întotdeauna cu lumina căzând blând pe chip, ca pe o icoană. Foarte importantă e privirea, despre care Barthes spune că, în umanismul și expresia ei gânditoare, cele enumerate mai sus „coexistă în pace, agățându-se însă cu noblețe de interesele ascunse ale Ordinului (n. masonic)” (Barthes, 2000, p.93). Barthes nu s-a referit la partide, pentru că și ordinele masonice sunt și de dreapta, și de stânga, partidele fiind, în general, propriile lor brațe de excavator. Și uite-așa, orice hoț e machiat să pară omul lui Dumnezeu!

Și tot nu ar fi rău dacă ar gândi cu capul lor, dar, pe nesimțite, intervine sentimentul de apartenență la haită, gașca. Într-o scriere din 1849, Edgar Allan Poe explica diferența dintre ființa rațională și gașcă: „oamenii incitați la acțiune sunt o gașcă, gașca care se lasă dominată de rațiune se întoarce la ființă (umană).” (Poe, 1995, p.197). Tot Poe a fost acela care a spus că o gașcă e foarte ușor de dus de nas (precum o haită de câini de mirosul fleicii).

Am văzut nenumărate exemple în filmele americane despre fraternitățile (clasa pregătitoare pentru masonerii) și sororitățile din universitățile americane. Fapte abominabile și răutăți de nedescris vin din partea unor copii educați, fiecare în parte poate cuminți, împreună, însă, devin o haită. Carnalitatea, Id-ul lui Freud, le tulbură mințile, incitând, excitând la acțiune. E vorba de un viol colectiv (nu e de mirare câte violuri s-au întâmplat prin universități, prin închisori, prin cazarme militare), fizic sau mental, pentru care toți trebuie să plătească. Rațiunea care păstrează ideea de umanism nu e cea de propagandă, ci cea pură, adorată de Kant.

Gândiți-vă la voi înșivă, de câte ori, în grup, ați bârfit cu răutate, de câte ori ați condamnat la moarte socială un Isus prea candid să se apere? Singurul loc în care haita e domesticită e la biserică, deși și pe acolo satana suflă prin urechi. Dacă sufletul vorbește cu Dumnezeu, carnea se supune. Biserica e loc de rugăciune, mulți se vor supăra, dar nu o găsesc ca loc de discursuri, fie ele și elitist-religioase. Mulți spun că Dumnezeu nu prea are umor, dar vă întreb, când vă rugați la Dumnezeu pentru sănătatea voastră și a copiilor voștri doriți ca Dumnezeu să vă ia în glumă sau în serios?

Nici cei ce-și spun slujitori ai Domnului nu sunt feriți de spiritul de gașcă. Am văzut tot felul de preoți pe la televizor bârfind cot la cot cu ziariștii sau cu prezentatorii. Când a fost vorba de criminali au invocat secretul confesiunii, când a fost însă vorba de necăjiți au dat și amănunte. Am auzit povești despre femei trimise la casa de nebuni sau să vadă psihiatri. Unii călugări, bărbați fiind, încă se amăgesc cu ideea că ar fi superiori femeii pentru că Isus a fost bărbat. Bărbatul a coborât ca să se salveze din iad, dar vine și femeia, tot de la Dumnezeu, pentru a întregi Creația. Preotul e un doctor în slujba lui Dumnezeu, trebuie să aline, nu să trimită la casa de nebuni. Poate face o recomandare, poate da ajutor în găsirea unui medic, dar trebuie să asculte și să mângâie și pe sărac, și pe nebun, și pe neputincios. Pe criminali și pe violatori numai dacă se căiesc și-și recunosc public vina. Bunătatea din om face apel la rațiune așa cum și rațiunea trebuie filtrată prin bunătate.

Și pentru că scrierea păcătosului adevăr grăiește, în loc de epilog mă voi întoarce la Poe și la citatul din La Bruyère folosit ca motto pentru povestirea sa „Insul din mulțime”: „Ce grand malheur, de ne pouvoir être seul” / „Ce blestem, să nu poți fi cu adevărat singur.” Pentru că Poe a fost un transcedentalist și masonicii se trag unii pe alții, ca de la om la gașcă (mob), voi ține cont și de trierea pe căprării a cuvintelor imersate în mediu poetic (valabilă însă și în proză), luând în considerare efectele sonore atribuite melopeelor (melopoeia) și logopeelor (logopoeia) de către Ezra Pound și atunci, în transcriere pentru cei cu urechea sensibilă, citatul șmecherului cu nume de buruiană ar suna cam așa: Ce durere, să nu poți fi doar suflet.

Bibliografie:

Barthes, Roland, 2000, Mythologies, Londra, Vintage

Poe, Edgar Allan în Britt, Theron, 1995, „The Common Property of the Mob: Democracy and Identity in Poe’s William Wilson”, The Johns Hopkins University Press, The Mississippi Quarterly, Vol.48, Nr.3, republicată de JSTOR