Corespondență din Anglia | Guvernul s-a mai gândit și la o altă metodologie, numită Mass surveillance testing

Guvernul britanic are un plan de a-i întoarce pe key workers mai întâi, apoi și pe ceilalți angajați, la birouri, la muncă. Se vor introduce pașapoarte de imunitate, un fel de testare retroactivă care-ți măsoară anticorpii la Covid-19, stabilindu-se dacă ai avut sau nu boala. Cei care au avut-o, vor primi o țidulă, un pașaport de imunitate, care oricum expiră, ca orice pașaport, pentru că nici la gripă, nici la coronavirusul clasic, imunitatea nu este veșnică, absolută. Cu atât mai mult în cazul acestui virus năstrușnic și nărăvaș, despre care nu se știe cu siguranță cum a fost conceput. Guvernul s-a mai gândit și la o altă metodologie, numită Mass surveillance testing. Ce să fie, ce să fie?! Un fel de testare în masă, stil Big Brother?! Ca și alți englezi lucizi, care se încăpățânează să mai și gândească, mă întreb cum vor pune în aplicare această măsură și ce scop ultim servește? Deja am auzit de filtre de testare, cordoane pe autostrăzi, care opresc mașinile, să verifice legitimitatea deplasării. Cei care au țidulă de key worker o poartă cu ei tot timpul. Poate vor spori filtrele, devenind o rutină zilnică, la fel ca opritul la culoarea roșie a semaforului. Vei fi oprit pe stradă, rugat să deschizi larg gura, să ți se recolteze salivă și mucus. Nu vei putea refuza pentru că legea Coronavirus Act 2020 dă puteri poliției să-i rețină pe infectații suspecți. Dacă refuzi, poate devii un suspect. Dar hai să analizăm beneficiile acestei măsuri. Cu certitudine, poate ajuta la relansarea economiei, prin separarea riguroasă, aplicată periodic și consistent, a bolnavilor de Covid19 de cei sănătoși, care se vor întoarce, rând pe rând la muncă, prin acele pașapoarte de imunitate. Cel depistat Coronavirus pozitiv va fi trimis la izolare la domiciliu, cât timp nu este grav, iar apoi după însănătoșire primește pașaportul de imunitate. În același timp, identificarea în masă a bolnavilor și izolarea lor ajută sistemul de sănătate să-și gestioneze mai bine resursele, să nu colapseze sub o povară de îmbolnăviri grave, în masă. Dar această metodologie poate fi și o formă de colectare și centralizare a datelor: cum a dat Covid19 iama în populație și în cine a lovit cel mai tare, sau chiar repetat. Se poate configura astfel, fișa epidemiologică pentru un segment cât mai mare din populație, cu scopul de a avea în final un profil cât mai complet.
Este rău, este și bine?!

Oare de ce nu se pun întrebări, nu se cer garanții reglementate prin lege, referitoare la stocarea și utilizarea informației, pe care populația, acceptând testarea (o testare impusă forțat, în mare măsură, să fim înțeleși), o pune, în stil mioritic, la dispoziția autorităților. Cum va fi folosită acea informație în timp? Ceea ce se întâmplă la nivel global, prin măsurile ce vor fi luate treptat, pentru o testare în masă (activ-retroactivă) are și ceva mioritic, de fatalitate acceptată. Omul a ajuns în situația să simtă că nu mai are încotro, că altfel nu se mai poate, sau că nu se poate opune. Deci, nimeni nu cere nicio garanție, cu atât mai importantă acum, dar și în viitorul apropiat, când protecția societății și protecția sănătății publice vor continua să pună la respect drepturile și libertățile individuale, dar și ale familiei. S-o spunem verde: când eu m-am căsătorit în România, încă se mai făceau teste pre-nupțiale de Sifilis. Aici în Anglia, acest lucru ar fi fost perceput ca ceva abuziv și de neînchipuit. Revenind la situația actuală: ce drepturi are familia închisă în casă, copiii care nu se mai pot juca liberi, familia extinsă care nu se mai poate întâlni decât pe Skype sau Microsoft Teams? Aud vorbindu-se despre întărirea familiei prin criza Coronavirus. E o idee cum nu se poate mai falsă. Nu e întărită, ci doar testată familia: care rezistă, care se acomodează, având resurse de a rezista șocului, și care nu. Dar de fapt, prelungirea situației e o erodare înceată, parșivă și insidioasă. Familia se poate proteja de la un anumit punct critic, și prin negarea și disimularea vulnerabilităților, așa cum ar face față și eul individual în situații critice: dezvoltând mecanisme de coping, care accentuându-se și multiplicându-se, pot genera până la urmă căderi psihice, așa cum imunitatea fortificată excesiv, se auto-distruge, producând boli autoimune. Nicio forțare nu este sănătoasă. Totul, chiar și reținerea, auto-controlul de durată, ar trebui să se desfășoare cu firesc și neforțat; fără falsă și ipocrită seninătate. Cred că în felul acesta se poate menține echilibrul și sănătatea psihică, la fel și cea colectivă. E nevoie și de schimb de energie cu exteriorul. Și cum să te echilibrezi, natural, relațional și cosmic, când ți se bagă în cap că totul are viruși: florile, copacii, aerul, mâinile celorlalți (dacă nu sunt spălate și dezinfectate cu alcool de 70 de grade), etc., etc. Ce nociv este să tot spui copiilor: nu pune mâna. Ce consecințe asupra dezvoltării lor și a relațiilor inter-personale în general, va avea frica de a pune mâna! Isteria curățeniei și dezinfecției vor dezvolta alergiile și manifestările alergice, vor distruge Ph-ul pielii, vor putea afecta nervii periferici din acel organ fascinant și primordial, care este pielea. Lucruri serioase și aceste aspecte, deși acum poate nu vrem și nu putem să ne gândim la aspectele secundare, efectele perverse ale curățeniei în exces și obsesiv-compulsive. Calitatea vieții nu ar trebui compromisă. Punct.

În Anglia se știe că se poate ajunge la un scenariu în care 20-40% din populația activă a forței de muncă să fie bolnavă de Covid19, at any given time. Cei mai loviți vor fi key workers: deci 40% din personalul medical, din asistenții sociali, din îngrijitorii de bătrâni, postași, etc. De aceea, angajații din serviciile publice și din ONG-urile cele mai mari sunt pregătiți pentru a fi redistribuiți-redirecționați spre muncile de foc, dar pentru care au totuși abilități și cunoștințe, sau unde instruirea de cadre se poate face rapid. Vor fi nevoi masive de redirecționare spre îngrijirea bătrânilor și copiilor din casele de copii. Nu ți se schimbă contractul de muncă, salariul, dar faci temporar, o cu totul altă muncă, sau le faci pe amândouă, cu ore suplimentare, plătite. Și nimeni nu spune: îmi dau demisia, nu vreau să-mi sacrific sănătatea mea și a familiei, mă duc să-mi practic meseria într-o altă țară, care pune la dispoziție combinezoane și măști la discreție. Problema echipamentelor de protecție afectează la nivel național și local și o țară precum Anglia. Dar problema nu este ascunsă, ci declarată. Se fac eforturi pentru ca problema să fie rezolvată cât mai rapid. Între timp, se face apel la înțelegerea și răbdarea key workerilor. Toată luna Aprilie, voluntari din serviciile publice, vor face pachete cu echipamente de protecție, care vor fi împărțite key worker-ilor. Iar presa nu e apocaliptică, nu vorbește despre răstignirea celor care nu au încă echipament complet de protecție maximă, și care totuși, se află în prima linie. Datele despre îmbolnăviri sunt făcute publice pe site, cu numărul îmbolnăvirilor defalcate pe comitate, localități. Orice cetățean se poate informa, poate urmări evoluția îmbolnăvirilor, deceselor. Dar oare e important ca presa să facă emisiuni despre numărul medicilor, asistenților medicali care s-au îmbolnăvit, atunci când evoluția spre un scenariu posibil a fost declarată pe față: 40% din personal, at any given time? Aici nu se cultivă în exces presa de Răstignire. Presa, cîinele de pază al democrației, nu poate avea drept de viață și de moarte asupra psihicului uman, al subconștientului colectiv care lucrează într-o populație, per ansamblu. Nu este moral, oricum am înțelege moralitatea: în sens utilitarist, ca binele majorității, sau aristotelian, ca mod de viață, prin care virtutea de a păzi democrația ar fi asumată de presă într-un mod firesc, neforțat. Cineva a zis că războaiele se câștigă cu calm.