Corespondență din Anglia. Imortalitate (I)

Să vă fie bine în 2023, și să faceți bine!
În primele zile ale anului, vă propun o traducere a povestirii imortalitate, a chinezoaicei Yiyun Li. Pentru că e destul de stufoasă, m-am gândit să rog echipa cristoiublog s-o publice în foileton. Ca să vă găsiți timp s-o citiți.

Yiyun Li este o chinezoaică autentică, plecată să studieze în America, de unde nu s-a mai întors. imortalitate este o povestire multifațetată, multilateral dezvoltată și ornată ca un slogan bun de pus pe năsălie. Nu cred să fie vreun popor care să înțeleagă mai bine această povestire decât românii. Povestea lui Mao Tze Dun încolțește din budism și încearcă să-i ia ochii celei a lui Isus Christos. În ultima vreme foarte mulți profesori universitari de la universități de prestigiu din vest încearcă să ne explice, pe canale de televiziune cândva credibile, că Isus Christos nu a existat, că nimic din ce s-a scris în Biblie nu a fost real și că e vorba doar de mitologie cosmetizată. Cu alte cuvinte grecii au fost niște nemernici, căci ei au fost cei care au tradus pentru prima oară Biblia, și-i cam ardea mitologia pe la degete. Întrebările puerile, din care domnul Andrei Pleșu a consemnat o întreagă colecție, argumentele mai subțiri decât scepticismul mă fac să cred că sarcasmul acestei povestiri are rolul de a trezi popoarele la realitate, pe toate, nu numai pe cel chinez. Autoarea cred că s-a convins între timp că nici în America libertatea nu umblă cu buletinul la vedere și că educația maselor a fost catalogată drept victimă colaterală. Considerați analiza acestui text drept exercițiul dumneavoastră personal de rezistență la farmecul șarpelui, a celui din grădina raiului, dar și a celui care l-a îndemnat pe Avraam să-și ucidă fiul, deși Dumnezeu poruncise oamenilor să nu ucidă. Lui Dumnezeu i s-a făcut milă până la urmă de Avraam și i-a trimis vorbă bătrânului să nu-și ucidă copilul. Dumnezeu l-a încercat, dar nu în sensul cel mai ușor de explicat. Oamenilor nu li s-a făcut însă milă de viața lui Isus. Cât mai au oamenii de învățat?

Textul e și o ocazie nefericită de a mai afla câte ceva despre budism și despre sporturile elitist-urbane.

imortalitate, de Yiyun Li

Povestea lui, asemeni poveștii oricăruia dintre noi, a început cu mult înainte de a se naște. Orașul nostru a furnizat familiilor imperiale cei mai loiali dintre servitori. Îi numeau eunuci, dar noi, din respect, îi numim Sfinți Părinți. Niciul dintre noi nu e urmaș direct al Sfinților Părinți, dar răscolind arborele nostru genealogic nu se poate să nu găsim unchi, frați sau verișori care au renunțat la propria virilitate pentru ca numele noastre să nu fie măturate din istorie. Cei aleși, generații întregi de băieți între șapte și opt ani, au fost castrați – se numea curățire – și trimiși la palat pentru a învăța cum să-i servească mai bine pe împărat, și pe familia lui. De pe la treisprezece – paisprezece ani începeau să fie plătiți cu monezi de argint, bani pe care îi puteau pune deoparte sau trimite acasă părinților. Monezile erau păstrate în cufere, laolaltă cu un săculeț de mătase în care se găseau, conservate cu ajutorul anumitor ierburi, însemnele personale de masculinitate, cele ce le fuseseră retezate. Când frații Sfinților Părinți ajungeau la vârsta însurătorii, părinții lor apelau la banii din cufere pentru a-i ajuta să pornească în viață. Frații lor puteau astfel să se căsătorească, mai apoi nevestele lor dădeau naștere altor băieți, băieți care să ducă numele familiei mai departe, fie producând alți băieți, fie alăturându-se imaculaților de la palat. Când Sfinții Părinți îmbătrâneau, de ajungeau să le tremure genunchii, erau pensionați și înlocuiți cu nepoții lor. Nu mai aveau de ce să-și facă griji, puteau să stea toată ziua la soare, mângâind pisicile pe care le luau cu ei de la palat, pisici la fel de grase și greu de urnit ca și ei, care pierdeau vremea urmărind din priviri javre în călduri, alergând nebunește cățelele de prin parcuri. Într-un sfârșit le venea și lor sorocul. Înmormântările lor erau cele mai spectaculoase evenimente găzduite de oraș: șaizeci și patru de călugări budiști, în togi roșii și aurii, intonând rugăciuni care să călăuzească sufletele în următoarele patruzeci și nouă de zile; șaizeci și patru de maeștri taoiști, în togi albastre și gri, dansând timp de patruzeci și nouă de zile pentru a îndepărta diavolul de corpul răposaților. La sfârșitul celor patruzeci și nouă de zile, într-un moment considerat sublim, li se puneau în sicrie săculeții cu însemnele masculinității deja mumificate. Corpurile erau astfel întregite, sufletul putea pleca, fără urmă de regret, spre o lume cu mult mai bună decât orașul în care se născuseră.

Cam așa se povestește viața tuturor Sfinților Părinți. De-a lungul tuturor dinastiilor ei au fost cei mai de încredere membri ai familiilor imperiale. Ei au fost cei care au servit prințese și amante, fără a le întina sângele nobil cu scârbavnica poftă a fanteziilor bărbătești; tot așa au servit împărați și prinți, fără să-și imagineze, după cum o fac servitoarele, că aceia s-ar putea coborî la genul lor de frumusețe, ieftină. Sfinții Părinți nu reprezentau o tentație nici măcar pentru nevestele imperiale. Bineînțeles că circulau zvonuri cum că ar fi servit drept jucării sexuale pentru prinți înainte ca aceia să atingă vârsta legală la care și-ar fi putut permite amante, ba chiar și povești tragice despre Sfinți Părinți înecați, arși de vii, bătuți nemilos, decapitați pentru cele mai mărunte dintre greșeli, dar acelea, după cum știm, erau puse la cale doar ca să ne dezonoreze orașul. Noi credem doar ce-am văzut – pietrele sculptate cu mare artă, din cimitir, și portretele brodate cu migală, din albumele noastre de familie. Sfinții Părinți ne-au umplut inimile de mândrie și recunoștință. Dacă nu ar fi fost ei, atunci cine am mai fi fost noi? Niște amărâți dintr-un orășel fără importanță.

Gloria orașului nostru s-a mai diminuat în ultimul secol, dar am să vă spun repejor povestea unui astfel de băiat, înainte ca renumele Sfinților Părinți să dispară din istorie. E o veche tradiție pe la noi ca băieții trimiși la palat să nu fie singuri la părinți, pentru că asupra lor planează o datorie cu mult mai sacră: aceea de a duce numele familiei mai departe. Și totuși, cel mai renumit dintre toți Sfinții Părinți a fost până la urmă tot un băiat singur la părinți. Tatăl său, de asemenea singur la părinți, murise de tânăr, fără să mai apuce să răsădească speranțe în burtica nevesti-sii. Lipsiți de unchi și de frați care să le trimită bani de la palat, băiatul acela și mamă-sa trăiau în sărăcie lucie. Când a împlinit zece ani, după o bătaie cu unul din băieții din vecini, care îi râsese în nas pentru că frații lui primiseră lingouri de aur chiar din mâinile împăratului, băiatul s-a dus în grajd și s-a curățat cu ajutorul unei frânghii și al secerii. Legenda spune că băiatul a colindat tot orașul cu însemnele masculinității sale sângerându-i din pumnii strânși, strigându-le oamenilor să-l privească, ca să le poată citi mila în ochi: “Așteptați voi până voi ajunge primul servitor al Maiestății Sale!”. Neputând să îndure rușinea și disperarea unei vieți fără fiu, fără vreun nepot, mamă-sa s-a aruncat într-o fântână.

Douăzeci de ani mai târziu, fiul a devenit, așa după cum a promis, maestru eunuc, având în subordinea sa două mii opt sute de eunuci și trei mii două sute de servitoare. Fără frați cărora să le trimită bani, a pus deoparte tot ce a câștigat, devenind, când s-a pensionat, cel mai bogat om din regiune. Primul lucru pe care l-a făcut când s-a întors acasă a fost să plătească niște gropari ca să dezgroape sicriul mamă-sii. I-a organizat apoi o înmormântare care a rămas până în ziua de azi cea mai extravagantă dintre toate câte au avut loc vreodată în orășelul nostru. Se întâmpla în cea de-a noua lună a anului 1904 și de atunci bătrânii nu contenesc să povestească fiecare detaliu, în amănunt: un sicriu imens sculptat din lemn fin de santal, grămezi de lingouri de aur, cufere încărcate cu rochii de mătase și boluri de jad, ca să aibă din ce mânca pe lumea cealaltă. Dar cele mai impresionante au fost cele patru fetițe pe care le-a cumpărat de la niște țărani săraci, de la munte, toate în vârstă de doisprezece ani. Le-a îmbrăcat în rochii de mătase cum ele nici nu visaseră că ar fi putut purta vreodată, iar apoi le-a dat să bea câte o cupă plină cu mercur. Au murit instantaneu, pentru ca fețișoarele lor ca niște piersici să rămână intacte pe timpul paradei cortegiului funerar. De degețele le fuseseră prinse bețișoare parfumate, care să-i ghideze mamă-sii drumul către lumea cealaltă.

Povestea acestui Sfânt Părinte este una dintre cele mai luminoase pagini din istoria orașului, un splendid foc de artificii înainte de lăsarea întunericului. Nu după multă vreme ultima dinastie de împărați avea să fie înlăturată de la putere de comuniști. Împăratul a fost dat afară din Orașul Interzis; la fel și servitorii săi credincioși: ultima generație de Sfinți Părinți. Până pe la 1930 marea lor majoritate a trăit în sărăcie, în templele din jurul Orașului Interzis. Doar cei mai deștepți dintre ei au făcut ceva bani, dezbrăcându-se pentru reporteri din Occident sau pentru turiști, crescând însă prețurile când venea vorba de răspunsuri la întrebări și fotografii.

A urmat o scurtă decadă închinată republicii, răzbunărilor, ciocnirii a două lumi, în care ne-am bătut ca proștii și n-am câștigat nimic, după care au început să mijească adevărații zori ai comunismului. Chiar în ziua în care dictatorul a proclamat victoria comunismului în patria noastră, un tânăr dulgher din orășelul nostru s-a întors înapoi acasă, la proaspăta lui nevastă.

(Va urma)