Corespondență din Anglia. imortalitate (IV), de Yiyun Li (Continuare)

În ziua în care dictatorul a murit, ne-am adunat cu toții în piața centrală și am plâns de parcă rămăseserăm orfani. Ne-am uitat și la alții bocind ca și noi, la singurul post de televiziune care transmitea în oraș. Timp de trei luni am mers la serviciu și la culcare cu banderole negre pe braț. S-a declarat doliu național pentru șase luni. Chiar și după un an sau doi de la moartea dictatorului, ne uitam cu dezgust la femeile gravide, știind că doar se prefăcuseră că ținuseră doliu. Tații acelor progenituri și-au pierdut respectul nostru pentru totdeauna.

A fost o perioadă dificilă și pentru tânărul nostru. Văzându-i fața, pe unii dintre noi ne apuca imediat plânsul, iar el petrecea ore întregi consolându-ne. La un moment dat a obosit. Timp de un an a stat numai în camera lui după care singura dată când l-am mai văzut a fost pe când își croia drum către centrul orașului, cu o valijoară în mână. Arăta cu mult mai bătrân decât cei douăzeci și opt de ani ai săi.

„S-a întâmplat ceva?”, l-am întrebat îngrijorați. „Nu lăsa supărarea să te pună la pământ.”

„Mulțumesc, dar mă simt mai bine”, ne-a răspuns.

„Pleci undeva?”

„Da, plec.”

„Unde?”, ne-am panicat. Să-l pierdem și pe el ar fi fost cu mult mai greu decât atunci când l-am pierdut pe dictator.

„Mi s-a încredințat o misiune”, ne-a spus tânărul, zâmbind mânzește. „Secret de stat!”

Numai după ce l-am văzut urcându-se într-o limuzină cu jaluzele de la geamuri trase (singurul autoturism pe care cei mai mulți dintre noi l-am văzut în toată viața noastră) am aflat că se ducea în capitală, să dea o audiție pentru rolul de sosie a dictatorului. Ne-au trebuit câteva zile ca să înțelegem ce înseamnă cuvintele ’audiție’ și ’sosie’. Până la urmă am tras concluzia că avea să fie cineva important.

După ce n-a mai făcut parte din viața noastră, mamă-sa era singura care ne mai dădea vești. Și ce mândră era! De câte ori o întrebam cu ce se ocupă nu înceta să ne tot povestească cum privise ea poza dictatorului, pe toată perioada sarcinii, zi de zi. „Știți, e ca și cum ar fi fiul lui.”

“Da, cu toții suntem copiii conducătorului iubit, o aprobam noi, dar, cu siguranță, el e cel mai bun”.

Mamă-sa ofta din adâncul sufletului. Își aducea aminte de primii lui ani de viață, pe când femei de vârsta ei, care își înrămaseră pe pereți certificate de mamă eroină, o priveau de sus, strâmbând din nas. Dar ea știuse ce știuse, abia așteptase ca timpul să le dovedească cine fusese adevărata eroină.

Apoi ne arunca câteva firimituri despre băiatul ei, fiecare cuvințel deschizând pentru noi ferestre către lume. Călătorea doar cu vagoane de clasa întâi, era cazat la cele mai scumpe hoteluri. Zilnic vizita muzeul dictatorului, decis să spulbere concurența.

“Mai sunt și alți candidați?” am întrebat noi, mai mult șocați de faptul că și alte femei stătuseră cu ochii pe pozele dictatorului cât timp fuseseră gravide.

“Sunt convinsă că el va fi câștigătorul. E încredințat că arată exact ca iubitul conducător, că este cel ales.”

În anii care au urmat unii dintre noi au avut ocazia să meargă în capitală și să aștepte ore întregi la coadă, doar ca să mai vadă o dată fața dictatorului. După moartea lui i se construise un mausoleu, în plin centrul capitalei, unde trupul dictatorului era păstrat într-o raclă de cleștar. La intrarea în muzeu arhitectul sculptase în piatră cuvintele: Fie ca iubitul nostru conducător să trăiască în inimile noastre pentru încă zece mii de ani. La casă eram obligați să plătim o grămadă de bani pentru o floare albă, de hârtie, pe care o așezam, respectuos, la picioarele raclei de cleștar, alături de o mare de alte flori albe, de hârtie. Se putea întâmpla ca preț de o secundă unii dintre noi să se întrebe dacă nu cumva florile de hârtie erau adunate seara și revândute a doua zi. Dar imediat ni se făcea rușine că am putut să ne gândim la așa ceva în cel mai sfânt loc de pe planetă. Intram în mausoleu cu florile în mână și aruncând o singură privire, înregistram prezența dictatorului în raclă, trupul acoperit de steagul roșu cu steluțe aurii, ochii închiși ca și cum ar fi dormit, și zâmbetul de pe buze. Hipnotizați de măreția momentului nu băgam de seamă că roșul din obraji era un pic parcă prea strident, iar gâtul îi era la fel de umflat ca ceafa.

Probabil că și tânărul nostru îl privise cu aceeași reverență. De multe ori ne întrebam ce-o fi fost în sufletul lui.

Fără îndoială că el se simțise mai aproape de marele bărbat decât oricare dintre noi. Avusese tot dreptul să se simtă așa, chiar și în mijlocul altor câtorva zeci de candidați gata să fie numiți sosia dictatorului. Mamă-sa nu ne-a povestit niciodată cum a ajuns să fie numit câștigător, ne-a spus doar că fusese născut pentru rol. Mult mai târziu ne-au parvenit amănuntele: cei prea scunzi sau prea firavi (chiar dacă semănau la față cu dictatorul) au fost eliminați chiar din prima rundă, după care tânărul nostru și candidații rămași au trecut prin zile întregi de pregătiri. Următorii eliminați au fost cei care nu au reușit să imite la perfecțiune accentul dictatorului. Mai apoi au fost făcuți pierduți și cei cu trecut subversiv, precum aceia născuți în sânul aristocrației sau al chiaburimii, chiar dacă arătau ca dictatorul. Mulțumită comitetului nostru revoluționar, care îi ștersese din cazier faptul că era fiul unui contrarevoluționar executat pentru trădare, tânărul a ajuns până în finală, cot la cot cu alți trei candidați. În ultima zi a competiției li s-a cerut să improvizeze. Toți cei trei contracandidați au citat anunțul dictatorului de naștere a nației noastre comuniste (care însemnase, după cum v-am spus, și începutul epopeii tânărului în discuție), în timp ce el, fără vreun motiv anume, a spus doar atât: “Un bărbat nu-și poate ascunde natura reacționară, așa cum nici văduva nu-și poate ascunde râvnele sexuale”.

Pe moment a împietrit, șocat de propria îndrăzneală, chiar dacă simțea aceeași rușine și aceeași ură pe care le simțise atunci când amărâta de vrabie își dăduse duhul în pumnul lui încleștat. Spre surprinderea lui a fost declarat câștigător pentru că juriul considerase că el reușise să surprindă adevărata natură a dictatorului, în timp ce contracandidații săi se dovediseră a fi simple copii. Toți candidații eliminați au fost trimiși la un centru de chirurgie plastică pentru că așa după cum spuseseră mai demult bătrânii noștri: pentru anumite lucruri este interzisă emiterea de duplicate.

(Va urma)