Marcel Ciolacu: Săptămâna viitoare stabilim la care dintre cele două date, 15 sau 29 septembrie, se va desfăşura primul tur al alegerilor prezidențiale

Corespondență din Anglia. imortalitate (V), de Yiyun Li (Continuare)

Tânărul nostru a devenit astfel singura sosie în viață a dictatorului și au urmat cei mai glorioși ani din viața lui. S-au turnat o mulțime de filme despre viața conducătorului iubit, cu el în rolul principal, pe cheltuiala guvernului. În micuțul nostru oraș, ne călcam pe picioare în cinematografe, în sinea noastră dând vina pe mamele și pe nevestele noastre că nu dăduseră naștere unor copii cu fețe la fel de celebre.

Ce ne mai rămăsese de bârfit era punerea la cale a unei fericite căsătorii pentru tânărul nostru concetățean. Împlinise deja treizeci de ani, o vârstă considerată indecentă pentru fiicele noastre. Dar cui îi mai păsa de vârstă la un asemenea bărbat? Cei de modă veche angajaseră deja pețitoare și trimiseseră mamă-sii daruri scumpe. Alții, mai moderni și mai îndrăzneți, bătuseră direct la ușă, trăgând după ei fetele rușinate. Impresionată de așa o paradă de fete frumoase, mamă-sa făcea zilnic naveta la poșta centrală, de unde îl suna ca să-i dea raportul. Dar el nu mai era demult un provincial. Zburase deja de-a lungul și de-a latul țării, pentru serbări și pentru a-și promova filmele, bucurându-se de prezența unor femei cu mult mai frumoase decât putea oferi orășelul nostru. Prin mijlocirea umilă a mamă-sii, a declinat toate ofertele de acasă. Obișnuindu-ne cu ideea că orașul nostru era cu mult prea mic ca să adăpostească un pește atât de mare, ne-am măritat fetele cu băieți din vecini. În adâncul sufletului însă mulți dintre noi încă mai întrețineau speranța că într-o zi tânărul va realiza ce nestemate de virtute erau fetele noastre. Ca urmare, pentru o perioadă de timp, o parte din fete fuseseră păstrate neîntinate de către părinții lor. Până li se lungiseră gâturile de atâta așteptare și de uitat peste gard. Pe atunci nu era un lucru chiar atât de neobișnuit în orașul nostru să vezi pe stradă, încadrate de părinți, fete cu gâturi ca de girafă, mândre ca niște macarale.

Tânărul nostru era însă mult prea ocupat ca să plece urechea la așa povești. Apărea deja la toate sărbătorile naționale. Noi îi eram cei mai credincioși fani, așteptând ore întregi în fața televizoarele ca să-l vedem poate doar pentru câteva minute. Pe ecran, bărbați și femei în toată firea cântau și dansau cu încântarea unor copii de grădiniță. Copilași de patru-cinci ani își făceau ochi dulci, cântându-și unul altuia cântece de dragoste pe care nici măcar nu le înțelegeau, ca niște papagali. În asemenea momente, o parte dintre noi, cei cărora le mai rămăsese ceva minte, avea senzația că în loc să progresăm, ne întorseserăm de fapt cu sute de ani înapoi în trecut. Toate dubiile însă ni se risipeau când sosia dictatorului își făcea apariția. Ceilalți oameni de pe ecran se animau dintr-o dată, ovaționând, dornici să-i strângă mâna. Tinere dintre cele mai drăguțe se grăbeau să-i ofere buchete de flori. Copiii se adunau în jurul lui, adresându-i-se cu numele conducătorului iubit. Tuturor ni se umpleau ochii cu lacrimi de bucurie, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc, dictatorul era viu și noi toți încă copiii lui iubiți.

Fermecați de chipul lui minunat nici nu am realizat când casele ni s-au umplut de Sony și Panasonic, de Procter & Gamble, de Johnson & Johnson. Pe ecrane rulau filme în care bărbați și femei se țineau de mână pe stradă, ba chiar se și sărutau în văzul tuturor, fără pic de teamă. Atunci am realizat că viețile noastre nu fuseseră chiar atât de fericite pe cât am crezut. Proletarii țărilor capitaliste nu se așteptaseră să fie salvați de noi. Niciodată nu vor ști cât de mult i-am iubit.

Și pentru tânărul nostru începuse o perioadă dificilă. Noi memorii și biografii ale dictatorului apăreau ca ciupercile după ploaie. Față de volumele tipărite pe bani guvernamentali, noile versiuni creau probleme. Nu a durat mult până au fost declarate ilegale, confiscate și arse. Câteva bârfe răutăcioase își făcuseră însă drum până la urechile oamenilor. Se pare că cincizeci de milioane de chinezi muriseră sub conducerea glorioasă a dictatorului, de foame și în teroare. Dar dacă era să comparăm cifrele, erau cu mult mai puțini decât cei două sute cincizeci de milioane pe care dictatorul i-ar fi dat pe mâna americanilor. Mare scofală!

Totuși, povestea ne pusese pe gânduri. Odată cutia Pandorei deschisă nimeni nu a mai fost în stare să pună capăt zvonurilor. Deși fața sosiei dictatorului apărea zilnic la televizor, își pierduse din farmec și din prospețime. Aceia care încă mai așteptau un răspuns la ofertele de însurătoare și-au dat fetele după primul venit. Mamă-sa, parcă și mai guralivă, abia aștepta să mai răspândească ceva povești despre el, povești care nu mai impresionau pe nimeni. De la ea am aflat că îl însoțea pe actualul conducător în vizite de lucru prin țară, un gest menit să întărească încrederea în comunism. „Și ce dacă?”, îi replicam mamă-sii, înainte de a ne lua tălpășița.

Turneul noului lider comunist s-a încheiat înainte de vreme, datorită unei revolte în capitală. Mii de oameni au demonstrat pentru democrație chiar în fața mausoleului dictatorului, care număra din ce în ce mai puțini vizitatori. Înfuriat, simțindu-se amenințat, noul lider a ordonat armatei să tragă. Oricât de uimitor ar părea, am uitat de morți imediat ce au fost arși în crematoriile desemnate de guvern. Noul lider s-a lăudat mai apoi în ziare că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi preferat să sacrifice două sute de mii de vieți în schimbul a încă douăzeci de ani de stabilitate comunistă. Consternați de cifre, îi repetam cuvintele ca niște papagali, aplaudându-i înțelepciunea atunci când ni se cerea să-i condamnăm pe cei uciși în piață.

Peste noapte uniunea fratelui nostru mai mare s-a destrămat. Unul câte unul, ceilalți tovarăși de arme au ieșit la rândul lor de pe scena politică. Nici măcar nu știam dacă să-i invidiem, să-i disprețuim sau să ne fie milă de ei.

Viața tânărului nostru concetățean a devenit la fel de complicată. Deși din obișnuință încă îl numeam tânăr, îmbătrânise și el, numărând patruzeci de ani. Mai rău, împlinise patruzeci de ani fără să știe ce e aceea o femeie. „Îți vine să crezi?”, ne întrebam unii pe alții, dând din cap cu uimire. Dar era adevărat: tânărul nostru își pierduse tinerețea râvnind la o femeie, dar noi nu fuseserăm în stare să-i oferim una. Când am fost în stare, devenise deja cu mult prea important pentru niște amărâți ca noi. Timpului nu i-a păsat. Acum că toate fetele noastre se măritaseră, ajunsese să viseze la femeile pe care le-ar fi putut avea dacă ar fi vrut.

Odată dorința aprinsă, nu a mai fost în stare s-o domolească. Urmărea cu privirea femeile de pe stradă, brațele și picioarele lor delicios de atractive, descoperite de rochiile ușoare de vară, întrebându-se cum ar fi fost să fi avut și el așa una. Pe de altă parte, ce femeie ar fi fost demnă de măreția lui? Câteodată dorința îi lua mințile și aproape că sărea pe câte una, gata s-o aibă acolo, pe stradă. Masturbarea repetată era singura care îl mai ținea din frâu. În acele momente de extaz își spunea că nicio femeie nu era cu adevărat demnă de un bărbat ca el.

„Dar ai nevoie de o nevastă care să-ți nască un fiu!”, insista maică-sa, cu gândul la un nepot, atunci când vorbeau la telefon. „Nu uita că prima datorie și cea mai importantă a unui bărbat este să producă un fiu care să-i ducă numele mai departe.”
El bolborosea cuvinte de neînțeles după care întrerupea convorbirea. Era conștient că nicio femeie din lume nu putea să-i nască un copil cu o față atât de extraordinară ca a lui.

(Va urma)


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *