Corespondență din Anglia. Mă scuzați, v-am deranjat de la teatru?

Ați observat că de când au apărut televiziunile au dispărut sperietoarele de ciori? E drept că telefoanele mobile plantează cetățeni pe te miri unde, de până și ciorile își fac cruce când văd așa golire de inteligență în priviri. Când Shakespeare a spus că lumea e o scenă, toți cetățenii și-au prins de umeri, în loc de aripi, valențe artistice. Shakespeare, de fapt, se lăsase dus de nas de retorica lăuntrică, încercând să-și închipuie cum ar fi arătat lumea dacă toate măștile ar fi căzut. S-ar economisi castraveți, ar spune cosmeticienele, deși acum sofisticații se dau în vânt după injecții. Dar cine aleargă după 2-3 vânturi, nu prinde niciunul (răspunsul, prieteni …).

Când nici televiziunile nu au mai fost de ajuns, s-a adus în discuție gripa poliglotă. Înainte de a-mi face rost de dicționar, am primit un email de la una din profesoarele mele de la universitate, care ne oferea, tuturor studenților de la litere și de la teatru, bilete gratuite pentru Pescărușul lui Cehov. Am rugat-o, în caz că mai rămâneau bilete (afară ploua cu găleata) să se milostivească și de cultura generală a fiului meu. Cunoscându-mă destul de bine, doamna profesoară m-a întrebat când am fost ultima oară la teatru. Teatrul din localitate era în renovare, așa că spectacolele se țineau la subsolul Bibliotecii (Muzeu și Bibliotecă) locale – o sală prost aerisită, cu scaune incomode. Cred că englezii epocii victoriene (când s-a construit biblioteca) erau oameni foarte mici de statură, pentru că scaunele sunt înguste, iar distanța dintre rânduri e imposibilă pentru picioare de atlet. Poate că inițial a fost teatru de păpuși, nu am găsit însă nicio mențiune în arhive. Alegeam însă spectacole distribuite online. Acolo era problema, mi-a explicat răbdătoare doamna profesoară, alegeam spectacole după chipul și asemănarea mea. Bilete nu au mai rămas, așa că am îndrăznit să mă duc singură la o adaptare contemporană a meditației cehoviene. Sala arată ca un amfiteatru studențesc, nu există scenă, actorii călcându-se pe picioare cu spectatorii din primul rând. Din fericire pentru mine, reprezentația mai avea ceva urme de încăpățânare rusească, deși fusese transplantată într-un corp străin, aproape hollywoodian. Englezilor le place să cânte, așa că în fiecare piesă se găsește câte unul sau câte una care să ne încânte, sau chiar amândoi. Din pescăruș lăsaseră la vedere doar un flamingo jumulit. O să spuneți că-s cârcotașă și aveți dreptate, îmi place progresul, noutatea numai dacă sunt făcute bine. A schimba doar din teribilism sau de dragul schimbării e o prostie. Ce se întâmplă cu teatrul și cu filmul astăzi e foarte trist. De pildă, am văzut și auzit mari nume ale scenei și ale ecranului înjurând birjărește; așa e textul, așa e regia. Ne-au spus că așa e și pe stradă. Domnilor și doamnelor, dacă voiam înjurături, intram într-o crâșmă și le strigam ălora că s-a desființat alcoolul. Deși unii, care își ascut dinții pe piciorușe de greier, s-ar putea să-și fi făcut deja rost de propriul taraf, în cap, și-atunci nu e de mirare că-și clătesc gândurile cu zeamă de ploșnițe. Pentru toți ceilalți s-a inventat metafora.

A fost odată, și chiar a fost, un cetățean pe nume Aristotel. Discipol al lui Platon, doar că un pic mai misogin. Cetățeanul Aristotel a făcut prima încercare de-a pune artele pe căprării. Tot dumnealui a recomandat metafora, așa, ca să nu părem toți proști. Utilizarea metaforei are și un rol terapeutic: vindecă creierul de lene și de vulgaritate. Zice tătucul tragediei: “Iar (n. adică vă spun iar și iar), când un cuvânt devine lipsit de substanță, e bine să ne oprim și să reconsiderăm sensul în care e folosit. […] Tendința spre irațional, ca și depravarea, trebuie, pe bună dreptate, ocolite acolo unde nu e neapărată nevoie de așa ceva.” (Aristotel, „Ars poetica”)

Și apoi mai sunt și pieile goale. Din Danaidele orchestrate de Silviu Purcărete nu mi-au rămas în minte (ba m-au și fugărit câțiva ani buni) decât sânii Cocăi Bloos. M-au mai speriat peste ani și nudurile lui Jeremy Irons și al lui Stephen Fry. Sunt amănunte despre care aș fi mulțumit să nu fiu nevoită să aflu vreodată. M-au vindecat de spaima alunițelor piese de teatru precum Amintirile Sarah-ei Bernhardt, de la Nottara. Olga Tudorache și Ștefan Iordache nu au avut nevoie decât de propriul talent. Vioiciunea acelui talent a șocat și a întărâtat așteptările noastre. Shakespeare nu a dat gloatei ce-și trecuse poporeanul pe lista de revendicări. Chiar dacă gloata arunca cu ce-i venea la îndemână în actori când nu-i convenea partitura. Shakespeare a pieptănat jargonul, a inventat cuvinte noi, a jucat la fel și pentru regină și pentru sărac, dar mai ales a acoperit goliciunea poveștii cu o altă poveste.

O să mă întrebați cine sunt eu să-mi dau cu părerea? Eu sunt baba aia din rândul doi, care-și aranjează fusta peste genunchii mâncați de vreme și nasturii peste pliurile căzute pe claviculă. Aia căreia îi sună telefonul în timpul reprezentației, dar nu răspunde, ci îl închide și îl lasă să cadă pe jos de rușine. Chiar mi-a sunat odată telefonul în mijlocul unei reprezentații, o adaptare ultra-tehnologizată a Portretului lui Dorian Gray de Oscar Wilde. Și acolo s-a cântat un cântecel, s-a făcut uz de laptop-uri și de telefoane mobile, așa că atunci când mi-a sunat mie telefonul (nu știu cum de s-a întâmplat, că pe mine nu mă sună nimeni) toată lumea (inclusiv actorii) a crezut că făcea parte din scenariu, pentru că din decorul muzical nu lipseau beep-urile și soneriile adaptate tuturor genurilor de comunicare. Am scăpat cu fața curată și nu am mai recidivat. Nu de alta, dar și la acea sală de teatru scena respira pe fața cetățeanului, iar niște persoane vigilente se plimbau pe lateralele gradenelor și nu cred că în căutarea timpului pierdut.

Ca să nu spuneți că v-am lăsat fără avocat, îi dau domnului Nietzsche posibilitatea să se a-nihil-eze: „În realitate, nu există o mai mare contradicție de idei între interpretarea pur estetică și justificarea existenței lumii, așa cum încerc să v-o explic, decât dogma creștină, care nu numai că este dar vrea să fie în exclusivitate morală, cu tot cu standardele ei de perfecțiune, de absolut – parte din adevărul lui Dumnezeu – care pur și simplu trimite arta, sub toate formele ei, în exil în minciună, negând-o, afurisind-o, condamnând-o.” (Friedrich Nietzsche, „Nașterea tragediei”). Nietzsche se grăbește să catalogheze valorile creștine drept dezgust, dispreț pentru viață, pentru factorul uman. Doar ca să-i sară în ajutor prietenului Wagner, se face că uită că singur creștinismul a fost cel care a mai domolit flacăra pasiunii cu care cetățenii, chiar și cei artistici, ai planetei își tăiau gâturile unii altora. Exagerarea e un diavol pe care unii încă îl mai consideră animal domestic.
Teatrul e un refugiu, nu o clonă a vieții. Mimesis nu înseamnă papagalizare. Teatrul e un fragment din cotidian caligrafiat, împăturit și expediat către minte, inimă și literatură.