Corespondență din Anglia. Revoluția tulpanelor

Nici mie nu-mi vine să cred că a trebuit să apelez la D.H. Lawrence pentru a da o lecție celor care se fac că nu înțeleg că lumea nu a fost niciodată numai a bărbaților. Până la urmă însă cui pe cui se scoate. D.H. Lawrence a scris o poveste de război plină de învățăminte, care ar trebui să le dea de gândit acelora care încă se mai visează șefi de haremuri de o mie și una de nopți. Povestea se numește „Biletele la control!”. Întâmplarea are loc în 1919, pe când bărbații luptau pe front iar femeile preluaseră bunul mers al societății, în cazul de față bunul mers al rețelei locale de tramvaie. Șoferii erau de regulă bărbați cu dizabilități, lăsați la vatră. O călătorie cu tramvaiele manevrate de șchiopi și de cocoșați era mai mult decât o aventură. Printre cei uitați pe-acasă puțini erau arătoși, dar aceia care erau profitau din plin. Un astfel de super-controlor își făcuse deja o reputație de mare cuceritor, dar chiar și așa fetele de la depou i-au căzut pradă, una câte una. Nici prin gând nu-i trecea muieraticului s-o ia pe vreuna de nevastă. Așa că fetele au pus la cale o răzbunare, mult mai sofisticată decât cea hamletiană. L-au încolțit și i-au cerut să aleagă, dintre ele, una care să-i fie soață. De câte ori riposta sau încerca să le ia în bășcălie îl loveau cu cingătorile de la uniformă. Umilit, bătut, forțat să se recunoască învins sau să fie ucis a rostit numele uneia. Dar a fost refuzat. Toate, de fapt, l-au refuzat. Când frica i-a ajuns la oase, fetele l-au trimis acasă și și-au văzut de viață ca și cum prăpăditul nici nu ar fi existat.

Când talibanii s-au grăbit să pună mâna pe putere în Afganistan, au promis drepturi egale pentru femei și protecție pentru femei și copii. Pe mine personal m-a bucurat plecarea americanilor și încă mai aștept ca afganii să dezarmeze talibanii și să organizeze alegeri libere. Le aduc aminte talibanilor, poate că obișnuiți cu pușca nu prea au avut timp să citească, că a existat un francez pe nume Sartre care a spus că oricât de mulți ar fi opresorii, cei oprimați sunt de sute sau de mii de ori mai mulți și asta le aduce până la urmă victoria. Biciuite, lovite, femeile afgane au continuat să protesteze. Orientul Mijlociu a uitat că până și cel mai crud dintre regi a fost îngenuncheat de o femeie, Șeherezada.

Nu departe, în Iran, puteai de asemenea întâlni fundamentaliști patrulând pe străzi, ieșiți la vânătoare de femei care nu purtau hijab-ul sau burka după cum cer normele impuse de extremiștii religioși. Am încercat să găsesc o istorie serioasă a hijab-ului, dar n-am găsit decât câteva rânduri care atribuie vălurile femeilor din familii bogate. Musulmanii citează Coranul, în care sunt sfătuiți, bărbați și femei, să se acopere cu bună cuviință. Ce legătură are cu hijab-ul? Mania puterii și gelozia a impus de fapt hijab-ul. Femeia e învinuită de tentație, dar violatorii sunt cu toții bărbați. Cine e atunci păcătosul? Hijab-ul și burka sunt până la urmă niște accesorii vestimentare adaptate la condițiile climaterice, de deșert, din regiune. Ele protejau de soarele prea puternic și de furtunile de nisip. Bărbații s-au îmbrăcat în alb, ca niște mirese, în timp ce femeilor li s-a atribuit negrul, care numai răcoros nu e. Scandalul tulpanelor e o consecință a aroganței masculine, a regimurilor misoginiste și nu are nimic de-a face cu religia sau cu Dumnezeu.

Cu ceva timp în urmă o patrulă iraniană a arestat o tânără de 22 de ani, Mahsa Amini, vinovată că nu ar fi respectat codul vestimentar impus de regimul de la Teheran. A decedat pe data de 16 septembrie 2022, după ce a fost luată în custodie. Autoritățile au dat vina pe un stop cardiac, în timp ce parte din cei care au tratat-o la spital spun că pe corp prezenta semne de violență. Fusese bătută. Cine să mai creadă autoritățile când pe internet există înregistrări cu felul în care au fost tratate femeile de către miliția islamistă?

De atunci străzile provinciilor iraniene s-au umplut de protestatari. Femeile și-au ars tulpanele și și-au tăiat părul, în semn de revoltă. Peste 40 de manifestanți au fost uciși. Autoritățile au limitat accesul la internet, dar protestele continuă, prinzând puteri.

Iranienii luptă acum nu numai pentru femeile și copiii lor, dar și pentru libertate și prosperitate.
Diaspora iraniană din Londra a răspuns celor rămași acasă. Între timp s-a solidarizat cu demonstranții și diaspora iraniană din Paris și Berlin. Iată un filmuleț înregistrat de Mahyar Tousi, fiul unei emigrante iraniene, care prezintă știri care de cele mai multe ori nu-și găsesc locul pe agendele televiziunilor mainstream din Marea Britanie:

Și pentru că nu doar musulmanii au manifestat dispreț față de femei, am să amintesc și de fraternitatea catolicilor, o religie care s-a lăsat guvernată de pedofilie și homosexualitate. Pentru că s-au perfecționat în mușamalizarea scandalurilor nici acum nu știm dacă lucrurile s-au schimbat. Numai ei știu în ce Dumnezeu mai cred.

Dumnezeu a creat femeia din aceleași materiale ca și pe bărbat și ambii au fost tratați în mod egal. Ba mai mult, femeia este singura care poate zămisli viață, singura capabilă să ofere un viitor rasei umane. Bineînțeles că și bărbatul e parte din ecuație, doar că el a vrut să se bucure și de control. Nici ortodocșii nu au scăpat de păcat. Pe muntele Athos sunt permise doar prezențe bărbătești. Un profesor de literatură, de sorginte greacă, ne explica că pe Muntele Sfânt nici măcar femininele animalelor domestice nu sunt acceptate. Ce-or fi mâncând oare, că până și legumele și fructele sunt născute tot dintr-un masculin și o feminină? Dar poate că nu mănâncă. În același timp se roagă icoanei Maicii Domnului, Maica protectoare a femeilor, a nașterilor, a curățeniei femeiești. Nu cred să-i ajute. Nu există nicio logică în a segrega Creația lui Dumnezeu. Bărbatul nu are niciun drept în a înlătura femeia din Biserică sau de a nu o respecta ca pe un egal.

Găsesc mai multă evlavie în cel ce luptă cu păcatele, trăindu-și viața, decât în cel ce se ascunde în sihăstrie. Dacă am sta cu toții separați, fiecare pe câte un petec de lume, poate că nu am greși, dar nici nu am procrea.
Chiar și identitarii sexuali, care umblă după faima ușor de câștigat a prezentului, tot în relații sterile sfârșesc. Cine mai iubește azi Viața, îndeajuns încât s-o perpetueze și nu să-și bată joc de ea?

Ca să nu rămână povestea lui D.H. Lawrence fără ecou, vă propun o variantă românească:
În primul an de studenție, prin tinerețile mele, aveam un coleg de an venit să studieze ingineria tocmai din țările arabe. Nu-mi mai aduc aminte exact care țară și până și numele parcă i s-a ascuns într-o gașcă de Ahmezi, Ali și Abdullahi. O să-i spun Abdullah pentru că sună mai impresionant. Ca mai toți cei veniți din est, și el se îndrăgostise tot de o bălană. A lui era voleibalistă. De câte ori călca greșit, Abdullah lua bătăi surori cu moartea. Chiar și cei mai extremiști dintre musulmani, care până mai ieri propovăduiau public Coranul, în weekend se grăbesc spre Dubai și spre alte paradisuri mahomedane furnizoare de frumuseți ghiaure, ca să se elibereze de stresul hormonal. Or fi crezând că atunci când Dumnezeu a zis că duminica e pentru odihnă doarme și nu-i vede? Cred ei oare că Allah își schimbă principiile după cum le convine celor care guvernează statele pământene? Abdullah săracul, însă, plătea pentru toată îndrăzneala. Înaintea examenului la algebră ni s-a făcut milă de suferințele lui, numai la învățătură nu-i era capul. În numele faptului că Abdullah provenea dintr-o cultură care a transportat importanța a ceea ce astăzi numim cifre arabe (dar care se pare că provin de fapt din India) înspre mult mai lucida lume a matematicii, am pledat cu profesoara de algebră să-i dea șansa de a trece examenul. Până la urmă, 5 nu e un capăt de lume. Remarcabil e faptul că până și o blondă din România l-a învins pe Abdullah la puncte.

Și-atunci, parcă e de ajuns să mă gândesc la cât de greu au câștigat femeile fiecare vot de libertate și dovadă de respect, și mai că-mi vine să-mi fac plan de-o răzbunare.