Corespondență din Anglia | Și mi se face poftă, mai mult decât de fish and chips, de o revoluție planetară, care să scoată lumea din amorțire

Un vânt de mare își descarcă plămânii oxigenați prin tuburi și pânze de corăbii acostate pe râuri și canale cu brațe de diverse dimensiuni. E un vânt debusolat de istoria evenimentelor planetare recente, care își varsă oful în singurătatea satelor pescărești: weekend-ul nu mai atrage oameni, ca odinioară. Un sunet ca un strigoi, o pustietate, un peisaj abandonat de civilizație, sau dimpotrivă, sunet de om respins de acel loc. Dar același sunet e și un presentiment de regenerare. Are în el o promisiune, o vână de nu știu ce revoluție. Și mi se face poftă, mai mult decât de fish and chips, de o revoluție planetară, care să scoată lumea din amorțire. Să se întâmple ceva, pentru că Omul nu mai face nimic. Doar Covidul face și desface. Guvernele îi cântă în strună, iar oamenii devin din ce în ce mai domestici, chiar dacă pedalează pe câte o bicicletă.

Mi-am dat seama că ceva e în neregulă, când am ajuns în satul demult pescăresc, acum al englezilor care își pot permite confortul vieții într-o locație cu natură de o frumusețe răpitoare, cu vestigii intrate în patrimoniul cultural englez, cu istorie, tradiție și hotspot pentru sporturi de mare (navigație de divertisment, pescuit sportiv sau de plăcere, crabbing pentru copii, surfing, plajă cu nisip fin dar și cu pietricele, să-și facă omul reflexoterapia; restaurante cu specialități din vietăți marine). Am găsit ușor un loc de parcare fără plată, pe marginea drumului. La ora zece și jumătate, parcarea din satul pescăresc avea două mașini. Pe plajă, mai ales localnici, care-și plimbau câinii sau care veniseră cu un prosop, special pentru o baie rece și o sesiune de înot. Un bărbat trecut de a doua tinerețe  ieși din spuma mării într-un costum protector de surfer, care îi scotea în evidență suplețea, ascunzându-i defectele, câte o fi avut. O altă localnică a intrat în mare cu hainele pe ea, a făcut scufundări și a înotat ca un pește vreo două ore. Și ea trecută, dar puternică foc. Dincolo de canal, la ora prânzului, parcarea era pe trei sferturi goală. Și este primul week-end de când guvernul a dat liber plimbărilor, mișcării, fără restricții. Poți ieși de oricâte ori vrei, oriunde și la orice distanță. Am anticipat ca lumea să dea buzna la mare, mai ales că era o zi însorită, chiar dacă nu atât de cald cât să te dezbraci la costum de baie. Oricum, englezii sunt mai căliți decât noi. Suferă la căldură, nu la frig.

Am încercat să înțeleg schimbarea de comportament uman, pornind de la schimbările și restricțiile care există în acel loc. Informația culeasă senzorial și direct de la sursă nu minte. Doar omul se minte singur, prin tot felul de idei. E știut faptul că Guvernul a anunțat o relaxare eșalonată a restricțiilor, pe ultimul loc fiind relaxarea din domeniul consumului. De abia în iulie se dă drumul la restaurante, terase, cafenele. La momentul actual, satul are un ferry închis, restaurante închise, o cafenea unde poți comanda ceai și cafea în pragul ușii. Ți se aduce cele din consumație pe tejgheaua pusă în prag, de unde le iei și le consumi  afară. Satul are și o toaletă publică, curată, dotată cu săpun, apă caldă și uscător de mâini. Peste canal, un mic orășel pescăresc, care odinioară avea două fish and chips shops și magazine cu pește și alte fructe marine proaspete, prinse din mare în ziua respectivă. Magazine care să-ți sară în ochi, cum ai coborât din ferry. Fără ferry-ul care să ne treacă peste râu, am ocolit până am ajuns la un pod. La intrarea în orășelul pescăresc, o doamnă la o tejghea vindea pește. Nouă ne era foame. Voiam fish and chips, nu pește crud. Nu avea. Ar fi putut să ne spună că găsim mai sus, la vreo sută de metri, dar nu ne-a spus nimic. Pentru că sunt în concurență, iar ceilalți vindeau mai multe sortimente de pește, pe lângă pește dat prin faină, bere și ou și servit cu cartofi prăjiți. La fish and chips shop comandai într-o parte a magazinului, spuneai cum te cheamă, apoi te duceai la cealaltă intrare, la vreo zece metri, unde așteptai să ți se strige numele și să fii servit. O doamnă mai în vârstă ieșea cu tava pe o prispă și așeza pe un butoi pachetul cu fish and chips. În pachet erau pitite un șervețel și tacâmuri din lemn, de unică folosință. Apoi doamna dispărea. Paula și Jenny din fața mea s-au apropiat de butoi și și-au luat pachetul pregătit special pentru ele. Clienții care voiau sare și piper la discreție, sau vreun sos tartar, se serveau cu acele produse puse pe două mese, de-o parte și de alta a drumului de țară, neasfaltat. După care, lumea era a ta. Mâncai în mașină, la mesele de picnic însingurate, pe un buștean căzut la marginea drumului, sau în picioare. Dar dacă Paula și Jenny din fața mea au putut lua pachețelele de pe butoi, mie, pentru că inspiram mai multă frică, mi s-a întins tava peste prispă, la doi metri, deși nu știu exact dimensiunea desfășurată a brațelor mele îngemănate cu brațele doamnei. Nici nu s-a mai gândit la tavă. Aș fi putut fugi cu ea, sau s-o arunc în mare, chiar să dau cu ea de pământ aș fi putut, dacă m-ar fi deranjat că nu am fost servită la butoi. Conform noii gândiri agresive, vinovații ultimi sunt chinezii, pentru că de acolo cică vine virusul, ceilalți, cu fețe care-i trădează ca străini, au fost și ei aducători sau transmițători de virus, care altfel nu ar fi ajuns pe insulă. Asta se întâmplă atunci când mass media declară convingător și în baza datelor științifice că virusul își dezlănțuie ferocitatea mai mult asupra celor din categoria black and minority ethnic.  În acele grupuri, cică ar face ravagii în Anglia. Nu poți lupta cu gândirea care crește din frică. Să fii chinez este cu mult mai greu și mai tragic în ziua de azi, așa că, să fii din Europa cea cu nu știu câte viteze, e aproape o consolare. În timp ce mâncam pe un buștean din care s-a improvizat o bancă, am ascultat vântul care cotrobăia prin ascunzișurile corăbiilor pustii, eliberând un cântec pe două voci: una a umanității ce nu mai iese din izolare, alta a regenerării câștigate prin luptă. Nu dată de pomană, nici cu generozitate, pe gratis. După ce am mâncat, am așezat tava pe butoi. Să fie dezinfectată.

Da, englezii nu vor să vină acum la mare, pentru că ar trebui să folosească toaleta publică, să mănânce fish and chips fără să se spele pe mâini două minute, ori să mănânce pe plajă sau pe iarbă,  pachetul pregătit de acasă. Nu este igienic.

La întoarcerea în oraș ne-a izbit căldura caldarâmului încins nu doar de soare, ci mai ales de bicicliști: singuri, perechi sau familii. Doi băieți își transportau prietenele pe ghidon, ca pe un pachet pus în brațe. Comportamente inedite, apreciate de fete, pentru că țipau excitate, amețite de cocktailul în care s-au amestecat frica și eliberarea de frică. Frica a ajuns o constantă a vieții și unii bărbați, chiar băieți tineri, știu cum să se folosească de ea, pentru un plus de putere de seducție exercitată asupra fetelor aproape moarte de plictiseală.

Dacă Guvernul a zis că e bine să pedalezi cât mai mult, populația ascultă și exersează. Dar nu știu în ce măsură vor asculta părinții de Gavin Williamson, Ministrul Educației. Despre asta, mai multe în articolul viitor.