Am fost să îmi aștept copiii la aeroport. Previzibil, zborul a avut o mică întârziere. Nu a fost nici o problemă, nu mă grăbeam nicăieri. M-am așezat pe unul dintre scaunele poziționate exact în fața ușilor de la Sosiri călători și am așteptat. Mi-am pus ochelarii iar apoi, instinctiv, aproape mecanic, mâna pe telefon. După câteva secunde de stat cu ochii pe ecranul telefonului, unde nu găseam nimic interesant de citit sau vizionat, nu știu de ce am simțit că nu asta era ce îmi doream. Mi-am scos ochelarii și i-am băgat în poșetă împreună cu telefonul. M-am cufundat în scaunul pe care îl ocupasem câteva clipe mai devreme și priveam în jurul meu, fără să scap din vedere ușa, care nici nu apuca să se mai închidă din cauza afluxului de oameni. Și uite cum mi-a plăcut atât de mult tot ceea ce am văzut. Sute de oameni veniți din toate colțurile lumii, fiecare manifestând o trăire sau emoție, unii așteptați cu flori și ursuleți de pluș, alții cu îmbrățișări atât de calde și lacrimi, alții singuratici și grăbiți, alții în cârduri și gălăgioși, unii foarte stingheri, alții stângaci și confuzi, unii cu chipuri bolnave, dar care păreau că se leagă de speranța că au aterizat în acest oraș în care se pare că spitalele oferă o altă șansă. O mare imensă de chipuri și emoții se întindeau în fața mea.
Cum priveam cu nesaț marea de oameni, mi-a atras atenția un domn în vârstă, care se deplasa cu greutate și târâia după el trolerul voluminos. Privirea lui căuta cu nerăbdare pe cineva. L-a zărit! Era tot un bătrânel, mai scund și mai slăbuț, însă mai vioi. Ce emoție! S-au strâns în brațe preț de secunde întregi, nu știu să spun dacă nu or fi fost minute. S-au întrebat dacă sunt bine. Se priveau, iar se strângeau în brațe, iar se priveau… Nu îmi puteam lua ochii de la ei! Erau frați. Se revedeau după foarte mult timp și erau într-o imensă mare de emoții. Însă, ce a fost de-a dreptul emoționant a fost să văd doi oameni în toată firea, doi bărbați, cum își șterg lacrimile unul altuia. Am zâmbit, m-am bucurat alături de ei, dar am avut și o lacrimă în colțul ochilor. Ce o fi fost în sufletele celor doi? A trecut puțin timp să îmi iau gândul de la acest moment și să îi dau voie imaginației mele să creeze povești cu altfel de finaluri decât cele din realitate.
Fascinația acelui timp petrecut în aeroport m-a purtat cu gândul spre dorința de a zbura printre nori, bucurându-mă de superbele imagini care se proiectează de la imensa înălțime, m-am gândit la eleganța stewardeselor și piloților, la ținuta lor zveltă, impunătoare și agreabilă, la faptul că aceștia, prin natura muncii lor, nu lasă să li se întrevadă nici un fel de emoții, ci pur și simplu îți zâmbesc și îți creează acel sentiment de încredere de care toți avem nevoie. Mi-am închipuit că va veni o zi în care o să mă avânt cu elan spre infinitul cerului, să călătoresc și să admir frumusețea lumii. Dar dincolo de toate și de dorința mea arzătoare de a escalada înaltul cerului, freamătul acela efervescent de emoții și sentimente m-a fascinat. Privind micul univers ce se mișca asemeni unui furnicar sub ochii mei, am realizat faptul că viața este asemeni unui aeroport. Că, indiferent la ce terminal te afli, Sosiri sau Plecări, emoțiile și sentimentele sunt aceleași, atât de amestecate, atât de ciudate , confuze, frenetice, atât de multe, dar care la un moment dat dispar…fie către înaltul cerului și sunt purtate spre alte direcții, fie locuri diferite spre care se îndreaptă călătorii. Și uite așa ele își modifică substanța și conținutul, sau emoțiile efemere se transformă în sentimente de toate felurile, ori sentimentele devin fie mai profunde fie mai ambigue…
Am realizat că mintea omului umblă pe cărări neștiute și imaginația îi creează stări dintre cele mai amestecate. Așa am simțit eu. Am comprimat în cele treizeci de minute de așteptare atâtea stări, atâtea gânduri, atâtea imagini și sentimente, atât de multe uimiri și bucurii.
Da! Emoțiile sunt asemeni unor călători care aterizează și dispar apoi fiecare încotro îi duce viața. Uneori apar neanunțați, alteori pot fi prieteni dragi, alteori nici una nici alta. Fiecare dintre noi suntem călători prin emoții. Avioanele ce aterizează și decolează neîntrerupt sunt asemeni emoțiilor ce vin și pleacă și oricare dintre ele ne oferă șansa de a fi mai buni decât am fost ieri. Întâlnim oameni pe care nu-i cunoaștem, dar pe care avem impresia că îi știm de o viață. Întâlnim oameni pe care îi cunoaștem și care ne oferă amalgamuri de stări. Călătorim alături de ei până la un moment dat, ne luăm rămas bun la poarta de îmbarcare sau ne salutăm la debarcare și ne urmăm calea mai departe, fiind mai bogați sufletește și mai împliniți. Ajungem la destinație fericiți că am avut șansa de a experimenta. Aeroportul vieții este locul în care emoțiile noastre se împletesc clipă de clipă. Ele construiesc acea rețea plină de încrengături, asemeni avioanelor ce vor decola spre viitor și tot ele sunt cele care ne luminează pașii, prin puterea credinței. Oricât de raționali am fi, prima reacție, atunci când suntem supuși unui stimul, este una emoțională, iar diferența dintre emoție și sentiment adesea provoacă confuzie. Așadar, indiferent de emoții sau sentimente, ai grijă de visele tale, oriunde te îndrepți. Călătoria poate fi așa cum îți dorești tu!
Lasă un răspuns