Corespondență din Istanbul. Cea mai frumoasă biserică din Turcia

Ce faci când te doare capul și n-ai  nici un fel de pastilă prin sertare? Durerea nu trece chiar dacă încerci să îți abați atenția de la ea, nu trece nici dacă te văicărești și te întrebi de unde a pornit migrena. Exact asta simți când parcă ți se scufundă toate corăbiile, când primești lovituri din mai toate direcțiile, chiar și de la cei apropiați. Simți acea presiune puternică în creier, acea durere fără de înțeles și cauți soluții și refugii. Leacul pentru durerea  sâcâitoare pe care o simți e în esență în fiecare dintre noi:  echilibrul, asta e ceea ce ne-a lipsit mereu.  Durerea e momentul  în care ești nevoit să te trezești din amorțeala hipnotică în care te complaci în fiecare zi și să te  întorci spre tine însuți.

Trăirile mele, capacitatea mea de a reacționa sunt extrem de importante pentru adaptarea la ceea ce mi se întâmplă. Și uite așa te gândești să renunți la ceea ce este vechi și să îmbrățișezi noul, să îți creezi singur provocări afective. Cu cât înveți să te bazezi mai puțin pe lumea exterioară, cu atât găsești resurse să te bazezi mai mult pe tine însuți. Dacă nu îți poți găsi echilibrul, dacă nu te cunoști, nu îți respecți valorile, nu ai încredere în tine, nesiguranțele acestei vieți  îți vor aduce multă neliniște, dezechilibru și nefericire.

Deci, ce faci? Îți faci timp, eventual un weekend întreg, în care să te poți bucura de lucruri simple și mărunte, să te convingi că viața nu e doar o eternă durere sau o nesfârșită criză. Îți spui să nu uiți să fii puternică, să crezi în tine chiar și atunci când ești jos, să fii tare în fața oricăror greutăți, să plângi ca apoi să râzi în hohote, pentru că viața e frumoasă și merită trăită la maxim.

Iar dacă vremea e și ea prielnică o iei la pas haihui, în cazul meu, pe străzi și prin cartiere, să descoperi locuri interesante, să vezi imagini care să îți mângâie ochii și sufletul și să te revigorezi.

Eu o să povestesc astăzi despre un așezământ religios foarte frumos, poate unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut și anume Biserica bulgară Sfântul  Ștefan din Istanbul. Alegerea unei  oaze de liniște și încărcătură spirituală a fost inspirată.

Am pornit inițial fără țintă, dar mi-am amintit că citisem lucruri interesante și mai ales pentru că era și o sărbătoare creștină în acea zi, am decis să merg spre zona Fener-Balat. Deși e mereu plin de turiști care își fac poze instagramabile pe străzile Balatului sau de cei care vor să vadă și  Patriarhia Ortodoxă, Biserica Sfântul Ștefan se abate puțin din traseul lor și se înconjoară de o aură misterioasă, discretă și elegantă. Ridicată acum mai bine de un veac de comunitatea ortodoxă bulgară din Istanbul, a fost construită inițial din lemn, iar după un incendiu devastator a fost refăcută din fier.

Informațiile istorice și documentele spun că în anul 1849, Prinţul Ştefan Vogoridi, născut în Bulgaria, fost caimacan al Valahiei şi al Moldovei, donează comunităţii bulgare una dintre casele sale din Istanbul, care este reamenajată ca biserică. Situată undeva între pieţele Balat şi Fener, în districtul Eyup, pe malul Cornului de Aur, avea să fie sfințită la 9 octombrie 1849.

Așa cum am scris puțin mai sus structura din lemn a bisericii a fost distrusă într-un incendiu și  în locul ei s-a construit  impozantul așezământ pe care îl putem admira astăzi. Planurile de construcție au fost pregătite de Hovsep Aznavur, un armean originar din Istanbul  care a furat meserie, cum am spune noi românii, de la Gustave Eiffel.  Acesta este inginerul care a creat marele turn de fier al Parisului , care îi poartă numele şi Statuia Libertăţii din New York. Pe lângă acestea a proiectat şi el câteva biserici prefabricate din fier, care au fost trimise în Filipine şi în Peru. Aflat  pentru scurtă vreme în preajma lui,  Hovsep Aznavur,  armeanul  istanbulez, vine cu ideea şi întocmește proiectul actualei biserici bulgare cu hramul Sfântului Ştefan din Istanbul. Din punct de vedere arhitectural, el a combinat stilul neo-gotic cu cel neo-baroc, rezultatul fiind o bijuterie arhitectonică construită din fier.

Așadar, moda bisericilor de fier nu a început la Istanbul. Bulgarii așezați pe malurile Bosforului s-au inspirat de la britanici. Aceștia, în 1829, realizau în manufacturile metalurgice primul lot de biserici prefabricate, din plăci de fier. Bisericile urmau să fie trimise în coloniile lor de peste mări, în regiuni precum Australia sau Guyanna britanică.

Pentru a realiza proiectul grandios a avut loc o competiție internațională pentru producerea părților prefabricate necesare construcției bisericii. Concursul a fost câștigat de compania austriaca R. Ph. Waagner. Piesele prefabricate cântăreau 500 de tone si au fost produse la Viena intre 1893 si 1896 și transportate cu vaporul in Istanbul, pe Dunăre și Marea Neagră. Biserica a fost finalizată în 1898 si inaugurată pe 8 septembrie în același an, de sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului.

Am vrut să fac un scurt rezumat al realizării acestui așezământ pe care, dacă ajungeți pe aceste meleaguri este păcat să nu îl vizitați.

Cu durerea profundă de cap, pe care mă încăpățânam să o ignor, am pășit în biserică. Aveam nevoie ca gândurile mele să se adune în credință, în comuniune cu Dumnezeu, să rezonez cu locul iar energia mea să fie canalizată către lucruri înălțătoare.

Biserica, bogat ornamentată, având în componență  trei domuri, este foarte frumoasă. Altarul este îndreptat spre Cornul de Aur și are o clopotniță impresionantă cu 6 clopote. Picturile de pe pereți si tavanul bisericii sunt incredibile și te captivează.

În 2007, Biserica de fier Sfântul Ştefan din Istanbul a fost decretată cea mai frumoasă biserică din Turcia, în primul rând datorită unicității ei. S-ar părea  că este unica biserică de fier din lume care s-a păstrat până în vremurile noastre. Edificiului aflat în Patrimoniul UNESCO, prin bunăvoința comunităților ortodoxe bulgare care au strâns  fondurile necesare, are turlele poleite cu aur. Reflexia turlelor pare în concordanță perfectă cu istoria legendară a Cornului de Aur, creând o unicitate deplină.

Așezată într-un colț, am ascultat slujba, pe care firește că, necunoscând limba, nu o puteam înțelege pe deplin, însă credința unește și nu are nevoie de google translate pentru a te face să simți ceea ce am simțit eu. Și am simțit că aici am dobândit  liniștea, iar mâhnirea mi-a fost alungată și inima cuprinsă  de bucurie. Durerea a dispărut și parcă întreg locul îmi mângâia sufletul, iar oboseala nesfârșită se transformase într-o odihnă binecuvântată. Lumina ce se strecura prin ferestre îi confereau altarului o aură magnifică.

În liniștea absolută din biserică, mi-am așezat gândurile într-o oarecare ordine, mi-am dat seama că e important să păstrăm puţin timp doar pentru noi, să râdem, să ne bucurăm, să avem timp să povestim, să descoperim locuri noi, să visăm cu ochii deschiși, să ne acordăm încredere și speranță, că nimeni nu este imun in fața dezamăgirii, a suferinței venite din vise care s-au spart in mii de cioburi la un moment dat.

Niciunul dintre noi nu poate  evita dezamăgirile, pentru ca asta ar însemna să fim simple cadavre mergătoare. Nu putem câștiga timp, împăcare, viitor fără să lăsăm în urma trecutul cu toate ale lui, pentru că  la fiecare alegere nu facem decât să rupem părți din noi, iar în locul rănilor să lăsăm să crească noi vlăstare de speranță, pentru că viața merge mai departe, cu fiecare nou pas, altă alegere, alte amăgiri și dezamăgiri, alte multe împliniri sau nereușite. Viața este un tablou complex  de trăiri  și asumări, cu culmi de extaz si abisuri de suferință. Ar fi o minciună să nu recunoaștem asta sau o anormalitate să pretindem altceva.

Suntem construiți din aluatul vulnerabilității la trăiri de toate felurile și, tocmai în aceasta  stă farmecul  și durerea noastră de muritori vii, datorită trăirilor noastre.

Așadar, e frumos să te așezi într-un colț de așezământ religios și să privești viața și din alte perspective, cu alte gânduri și mai ales să zărești prin razele soarelui ce poleiesc altarul speranța pe care o pierduseși când te-a pocnit durerea de cap.