Corespondență din Istanbul. Despre moschei turcești și mănăstiri moldovenești, în numele domnitorului nostru

Refuzăm să ne recunoaștem superficialitatea. Însă, tot mai mulți dintre noi îi cad pradă, indiferent de circumstanțe, indiferent de locul unde ne aflăm, în familie, la serviciu sau oriunde în comunitate. De fapt, superficialitatea este aproape un stindard al vremurilor actuale. Ea pare întemeiată, la o primă vedere, pe o lipsă de profunzime, precum si pe ignoranța sau indolența cu care omul se raportează la lume, la viață, la aproapele său, la sine însuși. Căutând în profunzimea subiectului, am observat că superficialitatea este o stare de neîmplinire, o durere ascunsă și chiar un păcat.

Subiectul despre care îmi doresc să scriu nu este analiza superficialității, a esenței ei, ci despre o povestioară care mie mi-a dat de gândit despre mine și despre dorința de cunoaștere a lucrurilor din jurul meu. Acum câteva săptămâni m-am întâlnit cu un grup de prieteni, aflați în vacanță la Istanbul. A fost o mare bucurie, pentru că m-au sunat să ne întâlnim, dar și o mare încântare pentru că, împreună cu ei era și o familie pe care nu o cunoșteam, dar care a fost ca o hrană pentru sufletul meu. Am mers să mâncăm ceva și să ne bucurăm de splendoarea imaginii oferite de Bosfor exact sub Podul Martirilor din 15 marie ( Boğazıçı Köprüsü). Deși vremea era ploiasă, aerul plăcut și mai ales atmosfera, ne-au oferit confortul unei seri frumoase. Impunătoarea Moschee Ortakoy strălucea în lumina stropilor de ploaie și avea aerul unei doamne de o eleganță desăvârșită. Iar ca să vă introduc și mai mult în subiect o să vă povestesc puțin despre ea.

Moscheea Ortaköy se află în cartierul Beșiktaș, în partea europeană a metropolei Turciei. Amplasarea pitorească, pe malul strâmtorii Bosfor, arhitectura frumoasă și istoria interesantă a construcției o plasează între obiectivele turistice de neratat din Istanbul. Palatul inițial a fost reședința din capitala Imperiului Otoman a domnitorului Moldovei, Dimitrie Cantemir. Construcția din piatră a fost finalizată în anul 1705, în stil bizantin cu elemente de arhitectură orientală. Inițial, palatul din Istanbul era înconjurat de un parc. După eșecul înregistrat în campania de pe Prut din anul 1710 și exilul lui Dimitrie Cantemir în Rusia, palatul a fost confiscat de sultan.

După confiscare, Palatul lui Dimitrie Cantemir devine moschee, în anul 1720. Moscheea actuală a fost reconstruită pe ruinele Palatului Cantemir, din ordinul sultanului otoman Abdülmecid, între anii 1854-1856. Arhitecții armeni au proiectat reconstrucția în stil neobaroc, cu cupolă, coloane ornamentate, ferestre generoase și două minarete. O parte din tablourile cu caligrafii au fost executate chiar de sultanul Abdülmecid. Bijuteria arhitectonică din Istanbul a fost renovată și redeschisă publicului în anul 2014.

Pe inscripția de la intrare a fost consemnat în limba turcă și în română: „Pe aceste locuri s-a aflat palatul rezidit și înfrumusețat de principele moldovean Dimitrie Cantemir, savant, enciclopedist de renume european, autor al unei monumentale istorii a Imperiului Otoman, care a trăit la Istanbul între 1688 – 1710”.

Poate locul, poate istoria, poate atmosfera-oricare dintre argumente ar fi fost- au condus discuția noastră în direcția marelui cărturar și muzicolog român, Dimitrie Cantemir.

Iar aici revine discuția despre superficialitate. Spre marea mea rușine, eu nu am știut că la mine în județ, adică în Vrancea, se află singura ctitorie bisericească a familiei Cantemir.

Domnul, căruia îi sorbeam cuvintele, mi-a povestit istoria Mănăstirii Mera și, cel mai important, că ea a aparținut familiei Domnitorului.

Istoria mânăstirii am căutat să mi-o clarific mai bine, însă am înțeles că mai sunt puține documente ale acelor vremuri.

Voi știați? Eu, nu! Așa că o să vă împovărez cu anumite date istorice și o scurtă povestioară.

Un boier, Motoc, din Odobești, ajutat de episcopul Ioan al Romanului, a încercat să ridice pe acest platou din stânga Milcovului un schit cu biserică din lemn si câteva chilii pentru călugări. După moartea boierului, soția acestuia, Ursa Motoc, i-a cedat lui Constantin Vodă Cantemir dreptul de ctitorie “să o istovească, să o facă măria sa monastire mare ce se zice monastire domneasca”.

Constantin Cantemir ridică prima biserica din lemn în anul 1688, în partea de nord a actualei mănăstiri. Fiul său, Antioh Cantemir (1695-1700; 1705-1707), decide să ridice o adevărată mănăstire, construind actuala biserică din piatră, clopotnița monumentală, zidul de incintă prevăzut cu turnuri de apărare, chilii și o impresionantă Casă Domnească pe trei nivele, cu beciuri si pivnițe, ale căror ruine se văd și astăzi, făcând din acest așezământ monahal una dintre cele mai puternice cetăți mânăstirești din țară.

Mănăstirea a fost construită cu scopul de a fi necropola domnească a dinastiei Cantemireștilor, însă aici a fost doar reînhumat Constantin Cantemir, de către Antioh, care i-a adus osemintele de la biserica Trei Ierarhi din Iași.

Trupul său nu a avut răgaz de odihnă în acest locaș, deoarece în anul 1716, în urma războiului ruso-turco-austriac, mănăstirea a fost ocupată de austrieci, mormântul sau a fost batjocorit, iar osemintele domnitorului aruncate în apa Milcovului.

Sunt multe legende și povești despre un izvor de apă dulce , aflat în partea de nord a mânăstirii, dar o să vă las pe voi să o descoperiți.

Mănăstirea Mera a avut momente de prosperitate, dar și momente de decădere. Devine punct de sprijin fortificat pentru armata habsburgica, în anul 1717, de aici pornind atacuri sistematice în tot sudul Moldovei.

Nici tătarii nu au ocolit-o, jefuind-o nu o dată de odoare si podoabe. În timp, Mănăstirea Mera a ajuns un așezământ bogat, cu mari proprietăți în Odobești și Focșani.

Într-o scrisoare de prin 1718 domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir se plângea țarului Rusiei că “mânastirea noastră a fost stricatî și oasele părintelui nostru scoase si pângărite”.

Este singura mănăstire fortificată din Vrancea și prezintă trăsăturile celor din Transilvania, cu ziduri fortificate groase și înalte de 3-4 metri, turnuri, drumul străjii și ferestre înguste în zid pentru tragere.

Toate acestea le-am aflat la ceas de seară, în fața unui pahar de ceai turcesc, de la un domn pe care nu îl mai întâlnisem, dar care este, cu siguranță, un nesecat izvor de informații. Aceste rânduri sunt ca o mulțumire și ca o deșteptare din propria mea ignoranță și superficialitate.

Omul superficial este omul jumătăților de măsura, iar orice lucru făcut pe jumătate nu este din Dumnezeu. Am citit asta nu mai știu unde, însă mi-a plăcut. Din superficialitate se nasc multe dintre relele care macină lumea în care trăim, dezordinea socială, lipsa de respect, dorința acerbă de a încălca regulile, chiar si atunci când nu este bravură, lenea și multe alte „calități” ale omului modern.