Corespondență din Istanbul. Doi vrânceni care și-au lăsat amprenta pe pământul turcesc

Fiecare zi pe care o trăiesc aici, în Istanbul, mă îmbie la visare, dar îmi deschide și pofta de explorare. Am sentimentul că la fiecare colţ de stradă întâlnești lucruri familiare, dar şi exotice, că te simţi şi acasă şi departe în acelaşi timp, că aici se ascund istorii frumoase sau triste, povești fascinante sau adevăruri nerostite. Fiecare cotlon al vechilor cartiere este îmbibat de parfumul marelui Imperiu, care se împrăștie de-a lungul fermecătorului Bosfor. Întemeiat în urmă cu peste 2500 de ani, în 667 î.Hr, Istanbulul de azi a fost pe rând colonie grecească (denumită Bizanţ), capitală a Imperiului Roman de Răsărit (Constantinopol) centrul lumii otomane (Istanbul) şi principala metropolă a Turciei, deşi după ce această ţară şi-a câştigat statutul de republica, în 1923, sub preşedinţia lui Mustafa Kemal Ataturk , a pierdut statul de capitală.

Istanbulul este o metropolă cosmopolită, frumoasă şi plină de istorie. O experiență în orașul de pe Bosfor este cu siguranță una de neuitat. Şi nu spun acest lucru doar aşa, că m-am transformat în vreun agent de turism, ci din profundă și reală convingere.

Așa cum spuneam, de când locuiesc aici îmi doresc să aflu lucruri și informații despre personalități marcante ale culturii românești care au locuit aici, în unicul oraș întins pe două continente.

Și căutând, am aflat că doi vrânceni de-ai mei, oameni ale căror povești și viață ar ocupa sute de pagini, au locuit pentru o scurtă perioadă în Istanbul, punându-și amprenta asupra spațiului cultural românesc de pe pământ turcesc.

Este vorba despre Simion Mehedinți și ginerele acestuia, Constantin C. Giurescu, împreună cu familiile lor. Și, ca să duc povestirea și într-o notă de arhaism sarcastic, o să vă spun o vorbă de pe la noi, adică de prin Vrancea mea mioritică: „Nu ai să vezi rață înecată și mocan prost”. Spun asta cu mândrie, că și eu am sămânță de mocan.

Simion Mehedinți s-a născut la 16 octombrie 1868, la Soveja, însă naşterea sa a fost declarată oficial două zile mai târziu. Simion Mehedinţi a fost ultimul născut din cei 11 copii ai familiei, dintre care însă au supraviețuit doar patru.

A absolvit primele trei clase la Soveja, iar următoarele două clase le-a făcut la Vidra, „unde se adunau copiii fruntașilor din toată Vrancea”.

Despre Soveja spune mai târziu în scrierile sale că e locul acela ascuns în fundul văilor pământului, că e un loc de minune şi că e vraja lui. Din copilărie, i-a rămas dragostea asta, dovadă fiind faptul că a semnat mare parte din ce a scris cu pseudonimul Soveja.

A urmat un periplu prin unele dintre cele mai bune școli și licee. În anii de învățătură, profesorii au sădit în sufletul acestuia pasiunea pentru istorie, matematică şi pentru limba latină. La încheierea studiilor liceale a primit o bursă la Seminarul Normal Superior, unde Simion Mehedinţi a avut marele noroc de a-i întâlni și a-i avea îndrumători pe doi mari profesori: Titu Maiorescu şi Alexandru Odobescu. Prezența acestor personalități în definirea educației sale îi vor marca întreaga viață. Maiorescu i-a insuflat decisiv dragostea pentru profesorat, atașamentul faţă de tineri şi pasiunea excursiilor, concretizată în celebrele Congrese de peste ani ale profesorilor de geografie, iar Odobescu i-a consolidat pasiunea către frumos şi cu preponderență orientarea spre geografie, recomandându-l pentru o bursă oferită de Societatea Geografică Română.
După absolvirea examenului de licenţă, cu calificativul Magna cum Laude, şi susținut Alexandru Odobescu, Mehedinți, obţine, de la Societatea Română de Geografie, o bursă pentru a studia geografia la Paris. Și-a continuat specializarea în geografie la Paris, Berlin şi Leipzig, unde şi-a susţinut, în 1899, teza de doctorat: „Die Kartograpische Induction”.

Simion Mehedinţi a fost fondatorul școlii românești de geografie și a avut un rol important în reformarea învățământului rural. Congresele de geografie organizate de el contribuie decisiv la dezvoltarea învățământului geografic în România.

În anul 1902, Simion Mehedinţi se căsătoreşte cu Maria Cicei, fiica unui mocan din Ardeal, ei având doi copii: Maria-Simona (n. 1903) şi Emil (n. 1905). Maria Simona se căsătorește cu Constantin C. Giurescu, un alt vrâncean de seamă. Giurescu, născut la Focșani, a fost un istoric, profesor universitar, academician, diplomat şi om politic. Este tatăl istoricului Dinu Giurescu, membru titular al Academiei Romîne.

În contextual vremurilor pe care le-au trait cele două familii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în anul 1943 părăsesc țara . Profesorul C. C. Giurescu pleacă la Istanbul, trimis de Mihai Antonescu, pentru a înfiinţa un Institut Cultural Român la Ankara. La această acţiune colaborează şi prof. S. Mehedinţi, conform mărturiilor vremii. Astfel, în perioada 1943 – 1946, familiile C.C. Giurescu, Simion Mehedinţi şi Emil Mehedinţi au locuit la Istanbul. Aflat departe de țară, Simion Mehedinţi trimite Academiei Române actul prin care donează acesteia biblioteca personală alcătuită din: cărţi, hărţi, atlase, manuscrise. De asemenea, în act se preciza că donează „Casa de citire” din casa părintească de la Soveja, „cărţile populare care pot fi citite de săteni (dacă sunt în două exemplare)”, iar şcolii din Soveja, îi dăruieşte „o grădină şi un loc de pepinieră – pentru instruirea practică a copiilor”.

Am citit despre Mehedinti că era un optimist incorigibil, iar acest lucru m-a bucurat, e ca o parte din mine, e asemenea visului meu idealist de a trăi într-o lume frumoasă, corectă și curată. A fost încrezător în steaua poporului său, pe care îl vedea a fi mântuit numai prin muncă şi moralitate, lucru la care ar trebui să reflectăm şi noi astăzi: „Neamul românesc nu va putea birui greutăţile de azi decât muncind mai mult şi mai bine decât cei care îl duşmănesc şi întrecându-i prin moralitate”.

Dincolo de abundența informațiilor culese despre cei doi vrânceni de seamă, aceste personalități marcante ale culturii, istoriei, cercetării și învățământului, și dincolo de importanța lor în tot ce a însemnat dezvoltarea universalității noastre ca popor și țară, m-am bucurat să aflu lucruri interesante, lucruri necesar a fi împărtășite și memorate. M-am bucurat că doi dintre oamenii locurilor mele de baștină au fost aici, în Istanbul, pentru a ne promova cultura, țara, frumusețile locurilor ei și sunt convinsă că au făcut-o cu modestie, diplomație și, mai ales, din toată inima lor.

Cu această credință, că putem fi și noi exemple în timp pentru urmașii noștri, am zis să vă transmit fiorul mândriei de a fi român, și chiar vrâncean, asemeni acestor minunate personalități.