Joe Biden se retrage din cursa prezidențială: „Este în interesul partidului meu și al țării”

Corupția care a prăbușit țara

Factorul decisiv în tragica sfîrtecare din 1940 a țării rămîne conjunctura internațională. România ajunsese singură în fața pretențiilor care se ridicau dinspre Sofia, dinspre Budapesta, dinspre Moscova. Marile Puteri occidentale, Anglia şi Franța, garante ale hărții continentale de după primul război mondial, erau prea ocupate cu propria lor salvare ca să se mai gîndească și la soarta altor țări precum România, amăgite cu jurămintele dulci ale garanțiilor. Sistemul de alianțe între ţările din Europa Centrală și de Est, făurit cu migală de România pentru a strînge statele mici și mijlocii într-o coaliție antirevizionistă, s-a prăbușit la prima încruntare de sprînceană a lui Hitler. Era de așteptat ca, izolată pe plan internațional și din cauza unor bîlbîieli în politica externă, România să cedeze o parte din teritoriul național fără a trage un foc de armă.

Admițînd rolul conjuncturii externe, ar fi o imensă greșeală dacă am limita cauzele tragediei din 1940 doar la cele ținînd de contextul european și mondial. Noi, românii, ne-am făcut o vocație din a arunca pe seama altora responsabilitatea pentru momentele dificile ale istoriei noastre naționale. Tragedia care putea fi pentru România primul război mondial am pus-o pe seama Aliaților, care nu și-au respectat promisiunile. Uitînd că, în 1916, România a intrat în război complet nepregătită din punct de vedere militar. De ocupația sovietică de după 1944 sînt făcute responsabile Marile Puteri occidentale, căzute la învoială cu Moscova. Omitem că SUA și Anglia își aveau propriile interese. Omitem că noi, românii, făcusem un act bezmetic, la plesneală, precum acel 23 august 1944, o lovitură de stat care luase pe nepregătite pînă și pe ruși, cu care orice conducere serioasă ar fi negociat înainte de a întoarce armele. Omitem că ocupantul sovietic a găsit sprijin nu numai în comuniștii români, dar și în politicienii burghezi români, precum dr. Petru Groza, Mihail Ralea, Gheorghe Tătărescu, Anton Alexandrescu.

Sub influența acestui mîngîetor principiu, al fatalismului mioritic, neglijăm, trecînd în revistă cauzele determinante ale tragediei din 1940, slăbiciunile interne. Nu se poate ști care ar fi fost soarta României dacă n-am fi acceptat dictatele de la Moscova și Viena. Să reamintim că în ianuarie 1939, cînd a rostit, la Chișinău, un discurs, axat pe jurămîntul solemn, „Nici o brazdă de pămînt nu vom ceda“, Carol al II-lea a fost aplaudat pînă la delir. Ceea ce ne spune destule lucruri despre starea de spirit a românilor în fața pretențiilor revizioniste ale Rusiei și Ungariei. Nu-i exclus să fi avut aceeași soartă, dacă nu chiar una mai rea. Sigur e însă că 1940 a găsit România cu temeliile naționale șubrede. Această surpare din interior, care a dus la dărîmarea edificiului național la prima suflare de vînt europeană, și-a avut cauza în întîlnirea nefericită a trei factori: dictatura-corupția-situația internațională.

Teoretic, dictatura instaurată de Carol al II-lea, prin lovitura de stat de la 11 februarie 1938, trebuia să fie o modalitate menită a întări temeliile românești în fața încercărilor care se anunțau. Chiar dacă abolea democrația, libertățile individuale și partidele politice, dictatura regală își putea găsi justificarea în necesitatea de a pune capăt, fie și temporar, pînă cînd trecea furtuna, luptelor politicianiste sterile, de a strînge toate energiile într-un pumn de fier. Cu o singură condiție: ca această dictatură să se concentreze exclusiv pe însănătoșirea morală a țării, pe îmbărbătarea patriotică a cetățenilor, pe pregătirea Armatei din toate punctele de vedere pentru a face față unui eventual atac extern.

Dictatura lui Carol al II-lea n-a îndeplinit această condiție. În loc să stîrpească din rădăcini corupția, regimul a stimulat-o. Dictatura fusese instaurată nu pentru a salva, ci pentru a jefui România! Prin intermediul unor magnați ai industriei, numeroase comenzi de stat se transformaseră într-un canal de scurgere a banilor publici în buzunarul regelui. Statul făcea acestor magnați plăți anticipate, pentru a-i pune la adăpost de orice risc. Astfel, avuția națională era jefuită. Și asta într-un moment în care banii de la buget, obținuți din impozite, din taxe suplimentare, ar fi trebuit păziți cu sfințenie, pentru că era nevoie de ei pentru aprovizionarea Armatei, pentru cumpărarea de armament. În loc să meargă la tunuri, la avioane, la carabine, acești bani ajungeau în seifurile lui Carol al II-lea. Grav era faptul că venituri speciale dedicate Armatei erau deturnate de Rege fără nici o rușine. La Consiliul de Coroană, în care s-a discutat ultimatumul din 1940, cînd s-a pus problema dacă România ar putea rezista unei invazii sovietice, generalul Tenescu, șeful Marelui Stat Major, a dat un răspuns amețitor: „Avem muniții numai pentru 15 zile și Aviația mai mult decît insuficientă“. În lucrarea Istoria Partidelor Național, Țărănist și Național Țărănist (Madrid,1963), Pamfil Șeicaru scrie că Nicolae Iorga ar fi izbucnit: „Unde sînt banii după timbrul Aviației, Sire?“.

Era vorba de un timbru special, pentru dezvoltarea aviației militare. Veniturile provocate din vînzarea acestui timbru, care presupunea și o contribuție a românilor la înzestrarea Armatei, au fost date în administrare lui Carol al II-lea. S-a făcut aceasta pentru ca nu cumva banii să ajungă în altă parte decît la Armată, care trebuia să beneficieze de o aviație puternică. Pentru a se constata că mielul fusese trimis direct în gura lupului! Regele băgase banii în propriul buzunar. De aceea, la întrebarea lui Nicolae Iorga, Carol al II-lea a dat din colț în colț.

E limpede, așadar, că dintr-o formulă excepțională de a recupera timpul pierdut, de a dirija cît mai mulți bani spre înzestrarea Armatei, dictatura carlistă s-a transformat într-o formulă de deturnare a banilor publici. Și cînd te gîndești că politicienii care-l sprijiniseră pe rege în lovitura de stat din februarie 1938 invocaseră, drept justificare a lichidării pluralismului, corupția, care ar fi fost tipică parlamentarismului românesc!

Mai grav, corupția la care se dedau Carol și camarila ajunge la urechile opiniei publice.

„Dictatorul – notează Pamfil Șeicaru – nu are decît un singur scut ca să-l apere: corectitudinea lui mai presus de orice bănuială. Nu era cazul, deoarece Carol a fost cointeresat la o foarte mare parte din furniturile Statului. Acest adevăr și-a făcut, încetul cu încetul, drum în conștiința țării. (…)

Își făcea drum în conștiința publică credința că regimul carlist a fost instalat pentru a înlesni exploatarea țării. Partidele dizolvate făceau propaganda invincibilă a șoaptelor. A activat Garda de Fier acest soi de propagandă? Este sigur, dar nu mai puțin, regele oferea suficiente teme șoaptelor care circulau cu o viteză rău prevestitoare. Șoaptele sînt vătămătoare cînd găsesc credit în opinia publică. Ori nu exista născocire, oricît de ticăloasă ar fi fost, care să nu fi găsit imediat credit în opinia publică și fiecare, imediat ce o auzea, se simțea obligat, ca sub un comandament patriotic, să o difuzeze.

Că în jurul mesei de joc de cărți, în aleea Vulpache, la Elena Lupescu, se decidea programul de dezvoltare economică a țării, nu încape nici o îndoială; că în aceeași casă se luau hotǎrîri politice, toată lumea o știa. Ceea ce era grav, periclitînd autoritatea regală, prin vertiginoasa ei surpare, este că asupra unui plan economic sau a unei măsuri politice inițiate de rege, chiar de evident interes pentru țară, se proiecta umbra bănuielii unor interese oculte și erau privite cu neîncredere“.

Dacă jaful s-ar fi manifestat în vremuri normale, poate că efectul s-ar fi limitat la disprețul față de rege. Românii însă află că regele se ocupa cu devalizarea țării într-un moment în care contextul internațional îi neliniștea pe toți. Sub acest semn, disprețului îi ia locul disperarea. Românii își dau seama că țara trebuie să-și chivernisească banii pentru a se înarma. Ca să afle, uluiți, că acești bani ajungeau nu la Armată, ci în buzunarul Regelui. Celor doi factori – dictatură și corupție – li se adaugă un al treilea: contextul internațional. Prin raportare la contextul internațional, lăcomia regelui împinge nu numai la ură, dar și la disperare. Dacă ar fi fost democrație, regele, care făcea figură de prim-ministru prin puterile executive deținute, ar fi fost răsturnat în urma unor alegeri libere, sau, cel puțin, ar fi fost criticat prin presă, mitinguri de protest. Era însă dictatură. Românii nu-și puteau exprima în nici un fel ura. Sentimentul se consuma în interior, șubrezind temeliile morale. Și pentru că nu-și puteau manifesta stupefacția, ura, pentru că nu puteau face nimic împotriva regelui lacom, românii ajung la disperare.

Același lucru trebuie spus și despre imaginea publică a lui Carol al II-lea. Îngrijorarea față de furtuna care pîndea țara făcuse ca românii să aștepte imaginea unui dictator posomorît, marcat de o eternă cută a frunții. Carol al II-lea e însă un dictator destrăbălat și trăsnit. Trăia în văzul lumii cu Lupeasca. Se complăcea în tot felul de manifestări tiribombistice, unele dintre ele de un ridicol nebun. Era un rege vesel, petrecăreț, imoral, într-o vreme cînd celor din fruntea țării li se cerea un comportament auster, o maximă cenzurare a fiecărui gest. Contrastul dintre primejdia din afară și gesturile publice ușuratice ale regelui putea fi pus sub semnul zicalei: „Țara arde și baba se piaptănă!”. Țara intra, încetul cu încetul, în cleștele marilor raci ai Europei, și regelui îi ardea de destrăbălări! Prin natura sa, dictatura focalizează întreaga atenție a opiniei publice asupra unui singur om. Dacă ar fi rămas monarh constituțional, lui Carol al II-lea i s-ar fi iertat imoralitatea, perfidia, lăcomia, năstrușniciile. El însă lichidase democrația, dizolvase partidele politice pentru a-și asuma ipostaza de unic responsabil pentru destinele țării. Și acest om, în mîinile căruia se afla soarta României, trecea în ochii opiniei publice drept un iresponsabil. Normal, în acest context, ca dictatura regală să șubrezească temeliile naționale, în loc să le întărească. A fost o strălucită confirmare a tezei potrivit căreia corupția prăbușește țara.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Corupția care a prăbușit țara”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *