Cristian Tudor Popescu – o Mița Baston cu chelie

Momente și evenimente comentate de mine. Pe parcursul trudei mele de Istoric al clipei, în multe rînduri m-a ocupat de relația dintre Presă și Politicieni. De regulă, cînd se ivește un conflict între un politician și un jurnalist, cei din presă, solidari, ca și oile, sar în apărarea jurnalistului. Deși eu însumi am încercat multe conflicte cu politicieni, în analiza relației Presă-Politică am căutat întotdeauna să fiu obiectiv. E ceea ce s-a întîmplat prin articolul Un serial plin de învățăminte, din Evenimentul zilei, 12-13 noiembrie 1994, articol consacrat conflictului între politicianul Adrian Severin și jurnalistul Cristian Tudor Popescu, la vremea respectivă redactor la „Adevărul”.

De mai multă vreme, Adrian Severin publică în cotidianul Azi (un ziar generos cu Partidul Democrat), un serial consacrat slăbiciunilor guvernului Roman. Fostul ministru al reformei nu e un personaj îndrăgit de jurnaliști. Ca și colegul său Adrian Năstase, el simte din cînd în cînd împunsătura de a răspunde purtătorilor de condei și proprietarilor de suprafețe arabile tipografice. Cum replicile sale nu sînt, ca la alți oameni politici, elogii la adresa inteligenței gazetărești, jurnaliștii turbează numai auzind de numele lui Adrian Severin.

Această împăienjenire de taur a privirilor gazetărești a făcut ca serialul să nu fie cîntărit cu obiectivate. El a fost fie trecut cu vederea, fie luat drept impuls pentru violente atacuri nu numai împotriva personalității intelectuale, dar și înfățișării fizice a liderului PD. Campionii acestor atacuri sînt redactorii cotidianului Adevărul. Aceștia fac cu schimbul, într-o veritabilă poștă publicistică, la înjurarea lui Adrian Severin. Performerul în materie de ridicatul poalelor și bătutul peste fund, țigănește, e Cristian Tudor Popescu, un tînăr îmbătrînit de acreala că n-a ajuns șef pe măsura ambițiilor sale, un condeier care se crede pamfletar, nereușind să fie, în realitate, altceva decît o Mița Baston cu chelie. Explicația atacurilor e simplă. Serialul lui Adrian Severin a povestit pe larg cum a fost tras pe sfoară guvernul Roman de către activiștii de la Adevărul. Considerîndu-l pe Darie Novăceanu etern la șefia ziarului, guvernul României a investit în Adevărul nu numai încredere, dar și bani. Un puci redacțional l-a dat însă de-a berbeleacul pe traducătorul lui Marquez. Piesa cheie a acestei lovituri de stat a fost Cristian Tudor Popescu. Adus și promovat la ziar de către Darie Novăceanu, junele nu mai prididea să-i sărute binefăcătorului tălpile. De atîta intensă activitate dusă de Cristian Tudor Popescu, zi de zi, fostul redactor-șef al Adevărului era să rămînă fără pingele! Iluzionat de atîtea jurăminte de credință, Darie Novăceanu s-a bazat, înaintea faimosului Consiliu de administrație, pe admiratorul său necondiționat. Acesta însă, simțind că pe culoarele generoase ale fostei Scîntei bate vîntul schimbării, și-a trădat stăpînul în plină ședință. Așa a putut fi răsturnat Darie Novăceanu.

Lăsînd de o parte aceste mizerii omenești de care tagma noastră, a jurnaliștilor, nu-i nici ea lipsită, să spunem că, judecat la rece, serialul lui Adrian Severin e deosebit de semnificativ. Nu prin observațiile sale acute privind slăbiciunile guvernului Roman, ci printr-un element aparent secundar. Parcurgînd lista de greșeli făcute de cabinetul din care a făcut parte și Adrian Severin, vom constata că ele au fost sesizate și criticate aspru, la vremea guvernării Roman, de presa independentă. La aceea oră, nu numai primul-ministru, dar și Adrian Severin s-au zburlit rău de aceste mustrări venite din partea gazetarilor. Presa independentă a fost etichetată în toate felurile. Nici Petre Roman, nici Adrian Severin, nici alți miniștri nu-și dădeau însă seama că jurnaliștii independenți voiau binele guvernului și al țării. Dincolo de criticile din gazete nu se ascundeau nici opoziția, nici forțele străine. Era vorba de misiunea presei de a spune puternicilor zilei adevărul în față. Dacă guvernul Roman ar fi ținut cont măcar de o parte din criticile gazetarilor, probabil că alta ar fi fost soarta lui. Acum, Adrian Severin, chiar dacă n-o mărturisește deschis, dă dreptate tuturor jurnaliștilor care au criticat executivul condus de el și de Petre Roman. O recunoaștere tîrzie, dar plină de învățăminte. Aceasta pentru că și actualii guvernanți primesc observațiile și sugestiile din presă cu aceeași grimasă cu care le-a întîmpinat guvernul Roman. Și acum, ca și pe vremea primului guvern din istoria noastră postdecembristă, presa e acuzată de tot felul de lucruri: de a face jocul opoziției, de a destabiliza țara, de a fi plătită de forțe obscure. Ca și în cazul guvernului Roman, presa nu-și face decît datoria. Datoria de purtător de cuvînt al realității. Datoria de exponent al opiniei publice. Sînt aproape sigur că, după căderea guvernului actual, se va găsi un demnitar de azi care să publice un serial despre slăbiciunile cabinetului Văcăroiu. Un serial care va da dreptate actualilor critici din presă. Ca și în cazul serialului Adrian Severin, va fi însă o tîrzie mărturisire a greșelii de a nu fi luat în serios criticile din presă.

Din acest punct de vedere, întreprinderea publicistică a fostului ministru al reformei e cum nu se poate mai semnificativă. Pentru actualii demnitari, pentru viitorii deținători de portofolii, pentru toți cei care se vor perinda pe la putere de acum încolo.