Criza statului român. Dimensiunea psihologică

Autor: Psih. Laurențiu Niculescu

1. EROZIUNEA IDENTITĂȚII COLECTIVE ÎN ROMÂNIA

România sfârșitului de an 2025 oferă chiar și unui observator neatent spectacolul unei societăți aflate în plin haos. Nu este vorba despre o criză economică, deși indicatorii macroeconomici sunt departe de a fi confortabili. Nu este vorba nici despre o criză politică în sens strict, desi instituțiile statului funcționeaza la parametri minimi, iar legitimitatea clasei politice a atins cote istorice de neîncredere. Criza pe care o traversam este mai profundă și mai periculoasă, este o criza de identitate colectivă, o dezintegrare a țesăturii simbolice care ține împreună o comunitate națională. Când această matrice se fisurează, statul nu mai funcționează ca promisiune credibilă, iar comunitatea nu mai funcționează ca spațiu de sens; apar atomizarea și cinismul, iar ceea ce mai rămâne sunt insule de apartenență, de multe ori agresive, concurente și incapabile de cooperare.

Orice comunitate umană, pentru a exista și a funcționa ca atare, are nevoie de un set de reprezentări împărtășite despre sine: cine suntem, de unde venim, încotro mergem, ce ne unește și ce ne distinge de alții. Nefiind simple ornamente culturale sau etnografice, aceste reprezentări constituie infrastructura psihologică a vieții sociale, fără de care cooperarea, solidaritatea și acțiunea colectivă devin imposibile. Un popor care își pierde conștiința de sine își risipește coeziunea, iar în lipsa acestei coeziuni încetează să mai acționeze ca subiect istoric și ajunge să reacționeze haotic, ca o turmă fără direcție.

În cazul nostru, identitatea colectivă s-a constituit de-a lungul secolelor în jurul câtorva nuclee de sens. În primul rând a fost limba română cu rădăcinile ei latine, apoi au fost credința ortodoxă, memoria luptelor pentru independență și unitate națională, legătura cu pământul și cu munca agricolă, și, nu în ultimul rând, solidaritatea comunitară a satului tradițional. Toate aceste elemente au fost codificate în folclor, în literatură, în practica religioasă, în instituțiile sociale, formând o matrice culturală care a permis comunității românești să supraviețuiască unor vicisitudini istorice considerabile: dominația otomană, dominația habsburgică, războaiele mondiale și dictatura comunistă.

Ce s-a întâmplat cu această matrice în ultimele trei decenii? Răspunsul scurt este că a fost supusă unui proces sistematic de eroziune, operat simultan din mai multe direcții și prin mai multe mecanisme. Unele dintre aceste mecanisme sunt endogene, ținând de dinamica internă a societății românești postcomuniste. Altele sunt exogene, reprezentate de presiunile exercitate de procesele de globalizare și de integrarea în structurile euro-atlantice. Dar cele mai nocive și periculoase sunt direcțiile care îmbină cele două mecanisme, cele prin care actori interni preiau teze și mijloace ale democrației militante și implementează agende externe de dezintegrare identitară, fie din convingere ideologică, fie din interes material, fie din simpla servitute față de centrele de putere .

Conceptul de democrație militantă a fost elaborat în perioada interbelică, in contextul amenințării reprezentate de mișcarea național-socialistă germană, și redescoperită de științele politice occidentale în ultimele decenii. Ideea centrală este că democrația, pentru a supraviețui, trebuie să fie pregătită să-și apere valorile fundamentale chiar și împotriva unor actori care folosesc instrumentele democratice pentru a le submina. În termeni practici, aceasta înseamnă că anumite poziții politice pot fi excluse din competiția democratică, anumite partide pot fi interzise, anumite discursuri pot fi cenzurate, totul în numele apărării democrației însăși.

Problema cu democrația militantă, așa cum a fost ea aplicată în Romania ultimilor ani, este ca mecanismele ei au fost deturnate de la scopul lor declarat. În loc să apere democrația împotriva unor amenințări reale, au fost folosite pentru a elimina din spațiul public vocile care contestă consensul ideologic al elitelor. Anularea alegerilor prezidențiale din 2024, dar nu și a celor parlamentare, desfășurate în aceeași perioadă, pe baza unor acuzații de ingerință străină care nu au fost niciodată demonstrate în mod transparent și verificabil, reprezintă punctul culminant al acestei derive. Pentru prima dată în istoria postcomunistă, voința exprimată de milioane de cetățeni a fost anulată printr-o decizie administrativă, fără dezbateri parlamentare, fără o verificare judiciară completă și, mai ales, fără drept la apărare.

Să fim preciși, nu susținem că ingerința străină în procesele electorale, din orice punct cardinal ar proveni, este un mit sau că nu trebuie combătută. Susținem că modul în care a fost gestionată această chestiune în România a produs mai mult rău decât bine. A confirmat suspiciunile unei părți considerabile a populației ca instituțiile statului nu sunt neutre, că servesc interese de grup și nu interesul național, că regulile jocului democratic pot fi schimbate din mers atunci când rezultatul nu convine celor de la putere. Iar pentru reconstrucția încrederii sociale, aceasta confirmare este devastatoare.

Mai grav, democrația militantă așa cum a fost ea practicată în România a creat un precedent periculos, practic orice poziție politică incomodă poate fi etichetată drept amenințare la adresa securității naționale și exclusă din dezbatere. Naționalismul, suveranismul, conservatorismul social, scepticismul față de anumite politici europene, toate acestea au fost amalgamate într-o categorie difuză de extremism care trebuie combătut. Efectul este o îngustare dramatică a spectrului politic legitim și o delegitimizare a majorității populației, care se vede exclusă din comunitatea democratică tocmai pentru că își exercită drepturile democratice.

Globalismul, înțeles nu ca simpla globalizare economică, ci ca ideologie care promovează dizolvarea identităților naționale în structuri supranaționale și înlocuirea loialităților tradiționale cu un cosmopolitism abstract, reprezintă una dintre forțele majore care au erodat identitatea colectivă românească. Nu este vorba de o conspirație obscură, ci de un proces ideologic și instituțional care poate fi documentat și analizat. Globalismul, în varianta sa europeană, nu susține un proces neutru de integrare, ci reprezintă un vehicul al unei hegemonii prin care este impus un model de dezvoltare care privilegiază corporațiile transnaționale în detrimentul economiilor locale.

La nivel ideologic, globalismul operează prin subminarea și invalidarea sistematică a categoriei de națiune și a tot ceea ce ține de ea. Patriotismul devine naționalism, naționalismul devine extremism, istoria națională devine poveste pentru copii sau, mai rău, inventar de crime pentru care trebuie să plătim și să îndurăm nesfârșite puneri la colț. Tradiția devine obstacol în calea progresului, religia devine superstiție sau, și mai rău, instrument de opresiune, familia tradițională devine structură patriarhală care trebuie rapid dezmembrată. Toate aceste operații de redefinire semantică au un efect cumulativ, iar suma lor golește de conținut și de legitimitate formele de identificare colectivă care au structurat viața socială a românilor timp de secole.

La nivel instituțional, globalismul operează prin transferul de competențe de la nivelul național la nivelul supranațional și prin condiționarea accesului la resurse de adoptarea unor politici și valori codificate în altă parte. Mecanismul este subtil dar eficient, țările periferice precum România nu sunt formal obligate să adopte agenda progresist-soroșistă, dar accesul la fondurile europene, la piețele internaționale, la cluburile selecte ale lumii dezvoltate este strict condiționat de conformitatea ideologică. Rezultatul este o suveranitate formală și o dependență reală, o democrație de fațadă în care alegerile interne contează mai puțin decât conformismul cu directivele venite din exterior. Această dinamică este agravată de complexul de inferioritate care afecteaza cea mai mare parte, dacă nu totalitatea elitelor României. După decenii de izolare și de relativă înapoiere, aspirația la normalitatea europeană s-a transformat într-un mimetism servil care refuză orice examinare critică a modelelor importate. A pune sub semnul întrebării vreo politică europeană înseamnă a te autoexclude din rândul oamenilor respectabili, a fi catalogat drept naționalist, populist sau, cea mai gravă injurie în acest jargon, pro-rus. Această teroare intelectuală a creat un spațiu public sterilizat, în care dezbaterea autentică este imposibilă și în care conformismul și servilismul ține loc de gândire.

Progresismul contemporan, așa cum s-a cristalizat în ultimele două decenii în mediile academice și mediatice occidentale și cum a fost exportat apoi în periferii cu ajutorul instrumentelor lui G. Soroș, reprezintă o altă forță de eroziune a identității colective. În esență, progresismul operează prin redefinirea radicală a categoriilor fundamentale ale existenței sociale: genul, familia, națiunea, religia, tradiția. Toate acestea au fost prezentate pe parcursul a două generații ca fiind construcții sociale arbitrare, ca instrumente de opresiune care trebuie demontate pentru a elibera individul de constrângerile trecutului. Problema cu această abordare este că omite o întrebare fundamentală: ce rămâne din individ odată ce toate formele de apartenență colectivă au fost dizolvate? Răspunsul pe care îl oferă realitatea este un consumator atomizat, anxios și usor de manipulat, lipsit de resursele simbolice necesare pentru a rezista presiunilor sistemului. Eliberarea promisă de progresism se dovedește a fi o nouă formă de servitute, chiar de sclavie, mai insidioasă decât cele anterioare pentru că se prezinta drept emancipare.

În România, penetrarea progresismului a urmat trasee specifice. A început prin mediile academice și ONG-uri finanțate din exterior, a continuat prin mass-media și industria de divertisment, și a ajuns să influențeze politicile publice prin condiționalitățile europene și prin presiunea exercitată de organizațiile internaționale. Temele favorite, de la drepturile LGBT la revizuirea memoriei istorice, de la educația sexuală în școli la combaterea discursului urii (prin ură), au fost preluate și promovate fără nicio adaptare la contextul românesc, fără nicio consultare a populației, ca și cum ar fi adevăruri evidente pe care numai ignoranții sau răuvoitorii le pot contesta.

Reactia populației a fost, în mod predictibil, una de respingere. Sondajele arată constant că majoritatea românilor nu împărtășesc valorile progresiste și nu doresc implementarea lor. Dar această majoritate nu își găsește o expresie politică legitimă, pentru că orice încercare de a o reprezenta este imediat catalogată drept extremism și este exclusă din spațiul public acceptabil. Rezultatul este o fractură profundă între elite și populație, o alienare crescândă a cetățenilor față de propriile instituții, și, atenție, o radicalizare care se hrănește tocmai din frustrarea de a nu fi reprezentați. Pericolul radicalizării și al exploziei sociale este real și nu ar trebui neglijat. Faptul că un sistem orientat prioritar spre interesele elitelor a reușit, până acum, să amortizeze relativ eficient frustrarea națională nu reprezintă o garanție că aceleași reflexe de intervenție vor produce rezultate și în fața unor probleme mult mai complexe, cu dinamică neliniară și determinanți insuficient vizibili ori chiar deliberat opacizați.

Discursul pe care Călin Georgescu l-a rostit la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 2025 oferă un material prețios pentru înțelegerea stării de spirit a unei părți semnificative a societății românești. Nu este rolul acestei analize să valideze sau să invalideze pozițiile politice ale vorbitorului, ci să examineze ce ne spune acest discurs despre criza identității colective pe care am descris-o. Ca martor ocular, pot afirma că primul element care sare în ochi este tonul. Georgescu nu vorbește ca un politician convențional, cu prudență calculată, utilizând formulele prestabilite ale comunicării instituționale. Vorbește cu patos, cu indignare, cu un amestec de durere și speranță care rezonează cu trăirea emoțională a auditoriului. Mesajul global al discursului este despre regenerarea națională prin întoarcerea la fundamentele etno-religioase, în care România este prezentată ca un organism bolnav care poate fi vindecat doar prin trezirea conștiinței colective și respingerea dependențelor externe. Ce putem face cu acest discurs? Îl putem respinge ca fiind demagogie populistă, ca naționalism retrograd, ca retorică periculoasă care amintește de perioade întunecate ale istoriei. Aceasta este, de altfel, reacția standard a mainstream-ului mediatic și politic. Dar această respingere automată nu face decât să confirme diagnosticul lui Georgescu, și anume că elitele nu mai sunt capabile să înțeleagă ce simte poporul și nu mai sunt dispuse să răspundă la nevoile lui reale. Alternativa ar fi să luăm în serios întrebările pe care acest discurs le ridică, chiar dacă nu împărtășim toate răspunsurile pe care le oferă. De ce milioane de români au votat pentru Georgescu în 2024? De ce mesajul său rezona atât de puternic cu o parte a populației? Ce nevoi nesatisfăcute, ce frustrări neauzite, ce aspirații nerealizate exprima acest vot? A refuza să răspundem la aceste întrebări, preferând să catalogăm totul drept extremism și manipulare, înseamnă a refuza să întelegem propria societate și, în ultimă instanță, a agrava criza pe care pretindem că o combatem. Eroziunea identității colective românești nu este un fenomen natural sau inevitabil. Este rezultatul unor procese care pot fi identificate, analizate și, în principiu, contracarate. Dar pentru aceasta este nevoie mai întâi de o recunoaștere lucidă a situației, fără autoamăgiri și fără refugiu în formule consolatoare.

Prima cerință este abandonarea democrației militante așa cum a fost ea practicată până acum. Excluderea din spațiul public a pozițiilor incomode nu rezolvă problemele, ci le agravează. O democrație sănătoasă trebuie sa fie capabilă să integreze conflictul, nu să-l suprime. Aceasta înseamnă acceptarea faptului că pot exista viziuni diferite asupra binelui comun și că aceste viziuni au dreptul să concureze în spațiul public.

A doua cerință este recuperarea capacității de gândire critică față de modelele importate. Nici globalismul, nici progresismul nu sunt adevăruri evidente pe care orice om rațional trebuie să le accepte. Sunt construcții ideologice cu propriile lor presupoziții, cu propriile lor puncte oarbe, cu propriile lor efecte nedorite. A le examina critic nu înseamnă a respinge în bloc tot ce vine din Occident, dar înseamnă a recupera dreptul de a alege ce preluăm și ce adaptăm la propriul context.

A treia cerință este reconstruirea unei narațiuni identitare viabile. Aceasta nu poate fi o simpla întoarcere la trecut, pentru ca trecutul nu mai poate fi restaurat ca atare. Dar poate fi o reinterpretare creativă a tradiției care să păstreze nucleele de sens și să le actualizeze pentru provocările prezentului. O astfel de narațiune ar trebui să integreze atât mândria de a fi român, cât și capacitatea de autocritică, atât continuitatea cu strămoșii, cât și deschiderea către viitor. Este nevoie de o reconstruire a încrederii sociale, a solidarității și a capacității de acțiune colectivă. Aceasta este poate cea mai dificilă sarcină, pentru că presupune vindecarea unor răni adânci și depășirea unor neîncrederi sedimentate de-a lungul generațiilor. Dar fără această reconstruire, toate celelalte eforturi vor rămâne zadarnice. Un popor atomizat și demoralizat nu poate face față provocărilor majore care îl așteaptă.

România poate continua pe drumul dezintegrarii identitare și al dependenței, caz în care viitorul ei de comunitate națională distinctă este pus sub semnul întrebării. Sau poate începe dificilul proces de reconstrucție, de revenire la sine, de recuperare a demnității și a capacității de autodeterminare. Alegerea aparține românilor, dacă li se va permite să aleagă.

* * *

            Această analiză nu pretinde neutralitate, pentru că neutralitatea în fața unei crize de asemenea magnitudine nu ar fi altceva decât o formă de complicitate. Pretinde însă onestitate intelectuală și disponibilitate pentru dialog. Criticile și contraargumentele sunt binevenite, cu condiția să fie formulate în aceeași logică a bunei credințe.