Criza Statului român. Memoria colectivă și trauma transgenerațională

(Autor: Psih. Laurențiu Niculescu)

            Rănile nevindecate ale societății românești

Popoarele nu uită la fel cum uită indivizii. Sunt națiuni pentru care trecutul e un dosar închis, o cronică groasă pe care o răsfoiești la aniversări și o citezi cu solemnitate în discursuri. Națiunea română nu se numără printre ele. La noi, trecutul nu a trecut niciodată. E aici, stă la masă cu noi, ca un musafir nepoftit dar extrem de insistent, o rană care refuză să se cicatrizeze și o piatră de moară atârnată de gâtul fiecărei generații. Relația românilor cu propria istorie s-a construit pe fundații strâmbe, patologice. Noi nu am înfruntat niciodată trauma, am ocolit-o. Am instituționalizat uitarea, am transformat amnezia în politică de stat, iar când trecutul a erupt, și a erupt mereu, am reacționat cu stupoare și neliniște, ca și cum ne-ar fi luat prin surprindere ceva ce de fapt nu plecase niciodată. Incapacitatea cronică de a ne asimila și integra istoria, de a o pune într-o poveste care să aibă și un capăt, nu doar un etern început, reprezintă poate cea mai adâncă dimensiune a crizei în care se zbate astăzi statul român.

Traumele secolului XX, de la războaiele mondiale la experimentul comunist, de la lovitura de stat din 1989 mascată printr-o revoluție, urmată de tranziția haotică care a mascat lupta hienelor pe cadavrul statului, o tranziție profund dureroasă, continuă să modeleze psihologia colectivă și comportamentul social al românilor. Vom arăta că multe dintre patologiile pe care le constatăm astăzi, de la neîncrederea generalizată la incapacitatea de mobilizare colectivă, de la polarizarea extremă la refugiul în istoriile conspirației, își au rădăcinile în aceste traume neprocesate. Nu este vorba despre un exercițiu de victimizare sau despre căutarea unor scuze pentru eșecurile prezentului. Este despre înțelegerea condițiilor în care acționăm și ne ducem viața, a constrângerilor invizibile care ne limitează opțiunile și a resurselor pe care le-am putea mobiliza dacă am fi conștienți de ele. O societate care nu-și cunoaște rănile nu le poate vindeca, așa cum o societate care nu-și înțelege trecutul este condamnată să-l repete. Pare o observație simplă, dar rănile pe care România le-a suferit în secolul XX s-au adunat una peste alta, strat după strat, într-o îngrămădire imensă. Iar asta ne arată că tot repetăm aceleași greșeli, la nesfârșit.

Memoria colectivă nu este suma memoriilor individuale, așa cum un organism nu e suma celulelor care îl compun. E ceva mai mult, ceva care apare din întregul care s-a format. Fiecare generație moștenește de la cele anterioare nu doar bunuri materiale, ci și un repertoriu de amintiri, de povești încărcate de sentimente și moduri de a privi lumea. Iar toate acestea ne modelează, chiar dacă nu ne dăm seama. În societățile sănătoase, memoria colectivă funcționează ca un rezervor de sens și de continuitate. Ea le oferă indivizilor răspunsuri la întrebările fundamentale despre identitate, despre cine sunt, de unde vin și ce îi leagă de cei care au fost înainte de ei. Datinile, ritualurile, comemorările, monumentele, manualele de istorie, sărbătorile naționale, toate acestea sunt adevărate dispozitive sociale prin care memoria colectivă este întreținută și transmisă mai departe. Atunci când funcționează bine, acest proces asigură coeziune socială și oferă resurse de reziliență în fața încercărilor istoriei.

Din păcate, memoria colectivă poate funcționa și patologic. Ea poate fi falsificată de regimurile politice și poate fi rescrisă de la zero pentru a servi scopurilor propagandei. Poate fi fracturată și sfâșiată de conflicte sociale care generează memorii rivale, ireconciliabile. Fiecare tabără cu adevărul ei, fiecare cu morții ei drept martori. Poate fi suprimată prin mecanisme de negare și de uitare forțată. Poate fi îngropată prin decret, prin tăcere impusă, prin uitare organizată cu metodă și perseverență. Poate fi supraîncărcată de traume care nu-și găsesc expresie și rezolvare. În toate aceste cazuri, memoria colectivă, în loc să fie o resursă, devine o povară. În loc să unească, divide, în loc să vindece, rănește. Nu mai luminează drumul înainte, ci te ține prizonier în propria istorie.

România a experimentat, în ultimul secol, toate aceste forme de patologie a memoriei. Regimul comunist a falsificat sistematic istoria, rescriind manualele, interzicând amintirea anumitor evenimente, fabricând o memorie oficială care nu corespundea experienței trăite a populației. După 1989, în loc să se producă o clarificare, s-a instalat o confuzie și mai mare prin promovarea unor memorii diferite despre același trecut, însoțite de dispute nesfârșite despre cine au fost victimele și cine călăii. Nici măcar specialiștii nu au fost capabili să ajungă la un consens minimal despre ceea ce s-a întâmplat și ce a însemnat fiecare faptă în parte.

Straturile traumei descriu o arheologie a suferinței

Pentru a înțelege prezentul, trebuie să excavăm straturile succesive ale traumei colective care s-au depus în psihicul românesc de-a lungul ultimului secol. Fiecare generație a adăugat propriul ei strat, fără ca straturile anterioare să fi fost procesate și integrate. Rezultatul este o acumulare toxică, o povară care se transmite din generație în generație, deformându-se și amplificându-se pe parcurs.

Primul strat major îl constituie trauma Primului Război Mondial și a unificării naționale. Paradoxal, chiar și un eveniment perceput ca un triumf, Marea Unire din 1918, a fost însoțit de răni profunde prin pierderile umane masive de pe front, epidemia de gripă spaniolă, dislocările de populație sau tensiunile interetnice din noile provincii. Generația care a trăit aceste evenimente a rămas marcată de ele, transmițând urmașilor o sensibilitate aparte, un amestec de mândrie națională și de anxietate existențială.

Al doilea strat îl reprezintă perioada interbelică, cu corupția și instabilitatea ei politică, cu ascensiunea extremismelor, cu violențele politice care au culminat cu asasinatele și represiunile din anii ’30 și ’40. La mijlocul acestui haos s-a aflat regimul carlist – dictatura regală a unui monarh care a suspendat democrația ca să o „salveze”, a interzis partidele politice în numele „unității naționale” și a transformat Palatul într-o „curte a miracolelor” unde se negociau funcții, se vindeau indulgențe și oportunități și se mânuiau politicienii ca piesele pe o tablă de șah. Carol al II-lea a dovedit odată pentru totdeauna că o coroană nu e un antidot pentru corupție, ci, dimpotrivă, un eficient multiplicator al ei. Această perioadă a produs o fracturare profundă a societății românești, ale cărei ecouri se resimt până astăzi în disputele despre Mișcarea Legionară, despre regimul mareșalului Antonescu, despre poziționarea României în războiul mondial care începuse.

Următorul strat, poate cel mai greu, îl constituie trauma celui de-Al Doilea Război Mondial și a ceea ce a urmat. România a trecut prin războiul de pe Frontul de Est cu pierderile lui imense, prin întoarcerea armelor la 23 august 1944, prin ocupația sovietică și instaurarea regimului comunist. Holocaustul din Transilvania de Nord, deportările în Transnistria, apoi deportările în Bărăgan și în Siberia (în cazul basarabenilor), represiunea împotriva elitelor tradiționale, colectivizarea forțată, toate acestea au lăsat răni adânci în țesătura socială. După aceea au venit deceniile de comunism, cu formele lor specifice de traumă, care au debutat cu un „obsedant deceniu” ce a marcat un război civil tăcut, anesteziant, cu o frică permanentă că ți se poate întâmpla orice, cu turnătoria transformată în regulă, cu distrugerea încrederii dintre oameni (nu mai știai în cine poți avea încredere, nici măcar în familie sau în prieteni), cu umilirea zilnică, sărăcia, ruperea de restul lumii și minciuna ridicată la rang de lege. Deceniile acestea au produs ceea ce am putea numi o traumă de durată, o expunere prelungită la condiții de stres și de amenințare care a remodelat în profunzime psihologia populației.

Al cincilea strat îl reprezintă Revoluția din decembrie 1989 și perioada imediat următoare. Revoluția a fost ea însăși un eveniment traumatic, cu violențele, cu morții, cu confuzia și cu teroarea acelor zile. Dar trauma a fost amplificată de ceea ce a urmat, de sentimentul că revoluția a fost furată și că sacrificiile au fost zadarnice, de bănuiala că la bază a stat o lovitură de stat prin care aceiași indivizi au rămas la putere sub alte etichete. Mineriada din iunie 1990, apoi celelalte mineriade, au adăugat noi straturi de traumă și de neîncredere. Nu în ultimul rând, tranziția postcomunistă a adăugat propriile ei răni colective reprezentate de prăbușirea economică, șomajul de masă, emigrația forțată, prăbușirea serviciilor publice, corupția generalizată, sentimentul că regulile jocului sunt trucate în favoarea unor caste privilegiate. Toate acestea s-au adăugat traumelor anterioare și au generat o structură de o complexitate neobișnuită, în care devine dificil de separat originea fiecărui element și de stabilit cu claritate relațiile de cauzalitate.

Anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024 a adăugat un nou strat de traumă peste cele existente. Pentru milioanele de români care au votat pentru Călin Georgescu, acest act a reprezentat o invalidare a voinței lor, o repetare a experienței de a fi ignorați și marginalizați de cei aflați la putere. Comparațiile cu perioada comunistă au venit de la sine. Votul a fost transformat în simulacru, deciziile au fost luate în altă parte, cetățeanul a fost redus la figurație în propria țară. Iar aici intervine un mecanism pe care psihologia îl numește traumă vicariantă, o formă de rănire care nu vine din experiența directă, ci din cea moștenită. Nu trebuie să fi trăit comunismul ca să porți în tine frica și neîncrederea celor care l-au trăit. Poveștile bunicilor, tăcerile părinților, umilințele transmise pe cale orală de la o generație la alta, toate acestea formează un depozit inflamabil în psihicul colectiv. Când prezentul seamănă prea mult cu trecutul, depozitul ia foc. Indiferent de fundamentele juridice, fragile sau nu, ale deciziei CCR, efectul ei psihologic a fost devastator. Și nu numai pentru că a distrus încrederea în instituții, ci pentru că a confirmat o neîncredere deja adânc înrădăcinată. Pentru mulți, nu a fost o surpriză, ci o profeție autoîmplinită: „Vedeți? V-am spus că noi nu contăm.” Decizia a însemnat o invalidare brutală a voinței populare, încă o confirmare că votul nu contează, că suntem prea mici pentru a fi luați în seamă de cei care decid cu adevărat.

Transmiterea transgenerațională sau cum se moștenește trauma

Unul dintre cele mai importante progrese ale psihotraumatologiei din ultimele decenii este înțelegerea faptului că trauma nu se oprește la generația care a trăit-o în mod direct și concret. Ea se transmite urmașilor prin multiple canale, unele evidente, altele subtile, unele conștiente, altele complet inconștiente. Transmiterea transgenerațională explică de ce efectele unor evenimente traumatice pot persista mult timp după ce martorii direcți sau protagoniștii săi au dispărut.

Primul canal de transmitere este reprezentat de stilurile de atașament. Părinții marcați de traumă ajung să relaționeze cu copilul prin tipare care reflectă propria lor experiență de viață, fie prin hiperprotecție anxioasă, fie prin retragere și răceală emoțională, fie printr-o alternanță imprevizibilă între cele două. Într-un asemenea climat, copiii vor dezvolta stiluri de atașament nesigure, pe care, ulterior, le pot reproduce în relația cu propriii copii. În acest fel, trauma se transmite intergenerațional prin maniera în care se construiesc și se mențin legăturile de atașament.

Al doilea canal îl constituie narațiunile sau poveștile familiale. În familiile afectate de traumă, anumite subiecte devin tabu, anumite întrebări nu pot fi puse niciodată, anumite zone ale trecutului sunt înconjurate de tăcere sau de mesaje contradictorii. Copiii simt că există secrete, zone întunecate pe care nu le pot explora, dar pe care le percep ca fiind amenințătoare. Atmosfera de mister și de interdicție se transmite și ea, chiar dacă conținutul specific al traumei nu este niciodată verbalizat. Acum multiplicați asta la scara unui popor întreg. Milioane de familii în care bunicul tace când e întrebat ce a făcut în război, în care mama schimbă subiectul când vine vorba de cum s-a obținut apartamentul, în care tata nu explică niciodată de ce nu a avansat la serviciu deși era cel mai bun. O națiune crescută la masa unor conversații pline de tăceri. Nu e de mirare că am ajuns specialiști în a simți și a bănui ceea ce nu se spune și, mai ales, în a nu întreba.

Un alt canal, descoperit mai recent, îl reprezintă modificările epigenetice. Cercetările au arătat că experiențele traumatice modifică expresia genelor prin mecanisme epigenetice, și că aceste modificări pot fi transmise urmașilor. Aceasta nu înseamnă că trauma este codificată genetic în sensul clasic, dar înseamnă că afinitățile și dispozițiile biologice către anxietate, hipervigilență sau alte reacții asociate traumei pot fi transmise pe cale biologică. Un exemplu ilustrativ îl constituie comportamentul alimentar al descendenților supraviețuitorilor foametei. Nepoții și strănepoții celor care au trăit penuria extremă manifestă o tendință compulsivă de a acumula alimente, de a-și umple frigiderele și cămările dincolo de orice nevoie rațională. Din perspectivă psihanalitică, acest comportament poate fi înțeles ca o formațiune de compromis, o încercare a psihicului de a gestiona o anxietate moștenită, al cărei obiect original (foametea) nu a fost niciodată experimentat direct de către persoana în cauză. Corpul și psihicul „știu” ceva ce mintea conștientă nu își amintește. Din perspectivă neuroștiințifică, este posibil ca sistemele de reglare a stresului și de semnalizare a sațietății să fi fost recalibrate epigenetic, astfel încât descendenții să manifeste o sensibilitate crescută la indicii de lipsă și o nevoie amplificată de siguranță materială. Comportamentul nu este deloc unul irațional, este o raționalitate a corpului care răspunde la o amenințare fantasmatică, transmisă transgenerațional. Acum gândiți-vă ce înseamnă asta la nivelul unei întregi națiuni: douăzeci de milioane de sisteme nervoase calibrate pentru foamete, pentru lipsă, pentru „lasă că s-ar putea să fie nevoie”. Nu suntem lacomi, nu suntem calici, suntem, biologic vorbind, încă la „coadă la pâine”.

Un alt canal îl constituie transmiterea culturală. Societățile traumatizate dezvoltă forme culturale aparte prin genuri literare, expresii lingvistice, modalități de adaptare specifice, prin anumite atitudini față de autoritate și prin strategii complexe de supraviețuire. Toate aceste forme culturale sunt transmise prin socializare, prin educație, prin simplul contact cu mediul social, și ele vehiculează implicit amprenta traumei originare. Un exemplu elocvent în spațiul românesc îl constituie persistența expresiilor proverbiale care codifică strategii de supraviețuire în fața puterii arbitrare: „Capul plecat sabia nu-l taie”, „Fă-te frate cu dracul până treci puntea”, „Unde-i lege, nu-i tocmeală” (spusă adesea ironic, indicând tocmai opusul). Aceste expresii nu sunt simple figuri de stil, ele sunt condensări lingvistice ale unei înțelepciuni traumatice acumulate de-a lungul generațiilor care au trăit sub ocupații străine, regimuri autoritare și abuzuri instituționale. Un copil care crește auzind aceste proverbe de la părinți și bunici internalizează, fără să conștientizeze, un întreg repertoriu de atitudini, plecând de la neîncrederea în autoritate, duplicitatea ca formă de autoprotecție, evitarea confruntării directe, până la preferința pentru soluții informale în locul celor instituționale. Cultura transmite astfel nu doar informații, ci și o poziție existențială față de lume, o postură modelată de traumele colective ale trecutului.

În cazul românesc, toate aceste canale de transmitere sunt prezente și active. Avem generații de părinți care au crescut în frică și au transmis această frică copiilor lor, chiar dacă condițiile obiective s-au schimbat. Avem familii în care trecutul comunist, sau cel legionar, sau cel de colaborare cu Securitatea, constituie zone de tăcere care otrăvesc relațiile. Avem, cu certitudine, modificări epigenetice a căror amploare încă nu o cunoaștem. Cultura românească poartă amprentele unor reflexe de supraviețuire dezvoltate sub opresiune. Avem suspiciunea față de necunoscuți, obișnuința de a spune altceva decât ceea ce gândim, capacitatea de a menține un discurs pentru autorități sau străini și altul pentru cercul privat, și, mai ales, folosirea cinismului ca scut împotriva vulnerabilității.

Iar intelectualii noștri, care ar fi trebuit să numească lucrurile pe nume și să vindece prin cuvânt, au preferat, în mare parte, să administreze tăceri selective. Sunt vocali când e vorba de traumele altora și muți când vine vorba de propriile dosare de familie. Lustrația sufletească a rămas mereu pentru generația următoare.

Rănile trecutului în simptomele prezentului

Cum se manifestă această povară traumatică în societatea românească de astăzi? Simptomele sunt multiple și omniprezente, deși rareori sunt recunoscute ca atare. Ele sunt de obicei atribuite unor cauze imediate, fie caracterului național, fie clasei politice, fie influențelor externe, fără a se vedea rădăcinile lor profunde în trauma colectivă neprocesată și neasimilată.

Primul simptom major este neîncrederea generalizată. Sondajele arată constant că românii au unele dintre cele mai scăzute niveluri de încredere interpersonală și instituțională din Europa. Neîncrederea aceasta nu este ceva patologic, irațional sau un defect de caracter. Este doar o adaptare rațională la deceniile de experiență în care încrederea a fost pedepsită, în timp ce suspiciunea a fost recompensată. Nu mai departe de 2-3 generații, Securitatea transformase delațiunea în virtute civică și prietenia în risc, iar această lecție nu se uită în doar câteva decenii.

Al doilea simptom constă în dificultatea de a formula narațiuni coerente și relativ stabile despre trecut. Disputele fără sfârșit privind istoria recentă, imposibilitatea de a obține măcar un consens minimal asupra faptelor și semnificației lor, precum și oscilația între idealizare și demonizare reprezintă indicii tipice ale unei traume rămase neprocesate. O societate sănătoasă își poate privi trecutul cu luciditate, recunoscând atât luminile cât și umbrele. O societate rănită oscilează între negare și obsesie, fără a găsi niciodată vreun punct de echilibru.

Un alt simptom este polarizarea extremă a memoriei. În România de astăzi, nu există o memorie comună a trecutului, ci mai multe memorii paralele, ireconciliabile. Pentru unii, comunismul a fost un regim criminal care trebuie condamnat fără rezerve; pentru alții, a fost o perioadă de stabilitate și de securitate socială. Pentru unii, mareșalul Antonescu a fost un criminal de război; pentru alții, un patriot care a încercat să salveze ce se mai putea salva din dezastru. Este evident că aceste memorii concurente nu sunt simple diferențe de opinie, ele reflectă fracturi profunde în țesătura socială, moștenite direct din conflictele trecutului.

Al patrulea simptom este refugiul în teoriile conspirației. Când realitatea este prea dureroasă sau prea confuză pentru a fi confruntată direct, mintea caută explicații alternative care să ofere un sens, chiar dacă acel sens este unul paranoid. Popularitatea teoriilor conspirației în România, de la cele despre Revoluția din 1989 la cele despre originile și scopurile pandemiei de COVID-19, de la cele despre ingerințe străine la cele despre elitele oculte, reflectă această nevoie de a găsi un sens acolo unde sensul este ascuns în mod deliberat sau este chiar absent.

Al cincilea simptom este ceea ce se poate numi re-traumatizarea repetitivă. Societățile marcate de traumă refac, în forme actualizate, tiparele traumatice ale trecutului. În România postcomunistă, conflictele politice au urmat aceeași logică a repetiției prin aceleași linii de fractură, aceleași acuzații recurente, aceleași mecanisme de stigmatizare și excludere. Mineriadele au reprodus, într-un alt cadru, reflexe de represiune de tip comunist, iar confruntările dintre partide au reluat, sub etichete noi, polarizările din perioada interbelică. Rezultatul este o societate prinsă într-un circuit repetitiv, din care îi este imposibil să se desprindă.

Blocajele procesării și de ce rănile nu se vindecă

În mod normal, traumele se vindecă prin procesare, prin confruntarea cu amintirile dureroase, prin integrarea lor într-o narațiune coerentă, prin găsirea unui sens care să permită depășirea. Această procesare poate fi spontană, într-un mediu echilibrat, hrănitor, sau poate fi facilitată terapeutic, poate fi individuală sau colectivă. La nivel social, procesarea traumelor presupune recunoaștere publică, atribuirea de responsabilități, înfăptuirea unor acte de reparație simbolică, construcția unei memorii comune care să integreze diferitele perspective.

În cazul românesc, această procesare a fost blocată în mod sistematic. Primul blocaj l-a constituit absența unei rupturi clare cu trecutul comunist. Spre deosebire de alte țări din regiune, România nu a avut o lustrație reală, nu a avut procese ale responsabililor (procesele membrilor CPEX fiind doar niște comedii sinistre), nu a avut o condamnare fermă și unanimă a fostului regim. Activiștii de partid și ofițerii de Securitate, mai mult sau mai puțin acoperiți, s-au reconvertit în oameni de afaceri și politicieni, păstrându-și pozițiile de putere și blocând orice tentativă de clarificare.

Un alt blocaj l-a constituit gestionarea ambiguă a dosarelor Securității. În loc să fie deschise imediat și complet, aceste dosare au fost eliberate cu picătura, folosite selectiv ca arme politice, fiind negate sau contestate de către cei implicați. Rezultatul a fost nu clarificarea, ci perpetuarea confuziei. Astfel încât, nimeni nu știe cu certitudine, nici după 35 de ani, cine a colaborat și cine nu, cine a fost victimă și cine călău, ce informații din dosare sunt reale și ce anume a fost fabricat și în ce scop.

Al treilea blocaj a fost continuitatea elitelor. O parte importantă a elitei economice, politice și culturale din România postcomunistă își are originea, direct sau prin filiație, în elita comunistă și, posibil, într-o măsură chiar mai mare, în vechile structuri de forță. În aceste condiții, există un interes direct ca trecutul să nu fie clarificat până la capăt, deoarece o astfel de procesare ar pune sub semnul întrebării legitimitatea și pozițiile dobândite. De aici, rezistența constantă la elucidare. Demersurile de lustrație sunt blocate, iar discuțiile despre trecut sunt fie deviate către teme secundare, fie diluate într-un relativism care anulează orice răspundere.

Un blocaj recent, care încă se manifestă, l-a constituit, paradoxal, integrarea europeană. Aspirația la o normalitate europeană a fost folosită ca argument pentru a închide rapid dosarul trecutului și a privi doar înainte. Ideea că trebuie să ne concentrăm pe viitor, că revanșismul nu ne ajută, că trebuie să fim pozitivi, a fost folosită pentru a descuraja orice tentativă de confruntare cu trecutul. Rezultatul a fost nu depășirea trecutului, ci suprimarea lui, ceea ce, din perspectiva psihotraumatologiei, este exact opusul vindecării. În anii premergători aderării, România a intrat într-o cursă contracronometru a „europenizării”, un maraton de reforme legislative, instituționale și de imagine, în care confruntarea cu trecutul a fost tratată ca o piedică, nu ca o fundație. Criteriile de la Copenhaga din iunie 1993 cereau democrație și stat de drept, nu terapie națională. Așa s-a născut iluzia că putem construi o țară nouă fără a demola ruinele celei vechi, doar acoperindu-le cu un strat proaspăt de tencuială europeană. După 2007, iluzia s-a adâncit. „Am intrat în Europa” a fost formula magică care presupunea că, odată trecut pragul, metamorfoza e completă. Fondurile europene, liberalizarea, mobilitatea au creat aparența unei normalități importate. Dar sub această normalitate de suprafață, reflexele vechi funcționează nestingherite prin clientelism, neîncredere în instituții, corupție sistemică, cinism civic. Europa ne-a oferit un cadru și noi am continuat să-l umplem cu același conținut uzat. Ne-am schimbat hainele, dar am uitat să ne spălăm înainte.

Un important blocaj îl constituie războiul memoriilor concurente. În absența unei autorități recunoscute care să arbitreze între versiuni, diferitele grupuri promovează memorii incompatibile, fiecare acuzându-le pe celelalte de falsificare. Situația aceasta face imposibilă construcția unei memorii comune și perpetuează starea de confuzie și de conflict. Fiecare încercare de comemorare devine o bătălie politică, fiecare manual de istorie devine un câmp de luptă ideologică. Cazul Revoluției din decembrie 1989 este emblematic. La peste trei decenii de la evenimente, nu există un consens elementar asupra a ceea ce s-a întâmplat. A fost revoluție populară sau o lovitură de stat orchestrată? Cine a tras în civili după 22 decembrie și de ce? Cine au fost „teroriștii”? Au existat ei măcar? Dosarele Revoluției au trecut prin instanțe timp de decenii, fără a produce un adevăr juridic acceptat de societate. În fiecare decembrie, aceleași imagini sunt invocate pentru a susține narațiuni opuse. Pentru unii, Piața Universității este simbolul eroismului popular; pentru alții, dovada unei manipulări de masă. Această cacofonie a memoriilor nu este doar o dispută istoriografică, este o rană deschisă în centrul identității post-comuniste românești. Nu poți comemora împreună ceea ce nu poți numi împreună.

Memoriile concurente sunt, în același timp, simptom și blocaj, și nu e nicio contradicție în asta, dovedește doar natura circulară a traumei colective. Ca simptom, ele sunt manifestarea unei fracturi preexistente. Faptul că societatea românească nu poate conveni asupra unui trecut comun arată că ceva s-a rupt și nu s-a vindecat, la fel cum febra semnalează infecția. Ca blocaj, aceleași memorii concurente devin cauza pentru care vindecarea nu poate avea loc. Când fiecare tabără își apără versiunea și o consideră pe cealaltă falsificare, procesarea comună devine imposibilă, iar febra, ca să continuăm analogia, ajunge să paralizeze chiar sistemul imunitar care ar trebui să lupte cu boala. În psihologie, asta se numește cauzalitate circulară: trauma produce fragmentarea memoriei, iar fragmentarea memoriei perpetuează trauma. Simptomul devine factor de menținere a bolii. Cercul se închide perfect și tocmai de aceea e atât de greu de spart.

Cazul Georgescu sau memoria ca armă politică

Ascensiunea politică a lui Călin Georgescu și reacția pe care a stârnit-o oferă un studiu de caz grăitor pentru felul în care funcționează memoria colectivă în România de astăzi. Georgescu a mobilizat în mod deliberat resursele memoriei naționale prin invocarea strămoșilor, a eroilor, a jertfelor, a continuității cu trecutul. Discursul său de la Alba Iulia este exemplar în acest sens, fiecare frază fiind încărcată de referințe istorice, de la Mihai Viteazul la momentul 1918, de la Horea, Cloșca și Crișan la martirii pentru credință. Un astfel de discurs a rezonat puternic cu un segment larg al populației, tocmai pentru că răspundea unei nevoi reale de ancorare identitară, continuitate, sens și demnitate. Într-o societate care și-a pierdut reperele, care a fost învățată să se rușineze de propriul trecut, care a fost bombardată cu mesajul că identitatea națională este periculoasă sau desuetă, discursul lui Georgescu a oferit o alternativă. Faptul că această alternativă este considerată problematică de către autorități nu îi diminuează forța de atracție, ba chiar dimpotrivă.

Reacția elitelor a fost, la rândul ei, revelatoare. În locul unui răspuns la nevoile pe care acest tip de discurs le scoate la suprafață, s-a preferat etichetarea și asocierea cu extremismul interbelic, ca risc major pentru democrație. O asemenea reacție, chiar dacă poate fi explicată prin logica democrației militante, a produs un efect secundar previzibil, întărind narațiunea adversarului. Pentru susținători, mesajul transmis a sunat limpede: elitele nu înțeleg țara reală, „străinii” dictează, jocul democratic este aranjat împotriva celor care vorbesc despre națiune și despre Dumnezeu.

În fond, cazul Georgescu scoate la lumină o confruntare între două regimuri de memorie. Regimul oficial, promovat de instituții, de mass-media și o parte a elitelor culturale, tratează trecutul național ca pe o problemă de care trebuie să te delimitezi pentru a deveni „cu adevărat” european. Regimul alternativ, articulat de Georgescu și de susținătorii săi, vede trecutul drept izvor de mândrie, reper și energie morală, adică tocmai fundamentul identitar ce trebuie recuperat. Tensiunea dintre aceste două feluri de a vorbi despre trecut este, în prezent, una dintre liniile de falie ale României actuale.

            Vindecarea rănilor este oare posibilă?

Imaginea care se desprinde din această analiză este una sumbră. România apare ca o societate profund traumatizată, ale cărei răni nu s-au vindecat pentru că procesarea lor a fost blocată sistematic. Straturile succesive de traumă s-au acumulat, s-au întrepătruns, s-au transmis din generație în generație, producând configurația patologică pe care o observăm astăzi, marcată de neîncredere, polarizare, confuzie, și, mai ales, de o incapacitate de acțiune colectivă.

Și totuși, vindecarea este posibilă. Psihotraumatologia ne arată că traumele, oricât de grave, pot fi procesate și integrate. Există exemple de societăți cum ar fi Germania postbelică, Africa de Sud după apartheid, dar și spații precum China și India care, după experiențe extreme, au găsit, în grade diferite, modalități de a-și confrunta trecutul și de a construi un viitor. Nimic din acestea nu a venit de la sine și nimic nu s-a produs repede. A fost nevoie de decizii, de instituții dedicate, de voință politică și, mai presus de toate, de o disponibilitate colectivă de a privi în față adevărurile dureroase.

Ce ar presupune o astfel de procesare a traumelor în cazul românesc? În primul rând, ar presupune recunoașterea faptului că avem o problemă. Atât timp cât trauma este negată sau minimizată, atât timp cât ne prefacem că trecutul nu mai contează și că trebuie doar să privim înainte, vindecarea este imposibilă. Primul pas este întotdeauna conștientizarea. În al doilea rând, ar presupune crearea de spații pentru dialog și pentru confruntarea cu trecutul. Nu spații de propagandă pentru o versiune sau pentru cealaltă, ci spații în care memoriile concurente să poată fi exprimate, ascultate și confruntate. În condițiile polarizării de astăzi, un asemenea demers este extrem de greu, dar rămâne realizabil. Un pas necesar ar fi un act de adevăr și de dreptate privind trecutul comunist și prezentul său prelungit. Nu răzbunare și nici „vânătoare de vrăjitoare”, ci o recunoaștere limpede a ceea ce s-a întâmplat, cu asumarea responsabilităților acolo unde se poate și cu reparații simbolice pentru victime. Un asemenea proces ar fi trebuit început acum treizeci de ani. Faptul că a fost amânat nu îl face imposibil, dar îl face mai dificil.

Nu în ultimul rând, vindecarea societății românești cere construirea unei narațiuni naționale care să includă, deopotrivă, luminile și umbrele trecutului, o narațiune care să ne îngăduie mândria pentru realizările autentice, fără să acopere crimele și eșecurile, care să accepte complexitatea faptelor și împrejurărilor, fără să alunece în relativismul ce pune semnul egalității între victime și călăi. O asemenea construcție se face în timp și presupune contribuția istoricilor, scriitorilor, artiștilor și educatorilor. Dincolo de asta, ar cere o hotărâre colectivă de a ieși din bucla repetiției, de a nu mai reambala, sub forme noi, vechile conflicte. De a învăța din experiență, nu de a o repeta compulsiv. O astfel de hotărâre nu poate fi decretată de sus, ea trebuie să se ridice din profunzimea societății, din înțelegerea simplă că repetiția ne erodează și că este nevoie acum de o altă cale.

Suntem capabili de această transformare? Răspunsul depinde de fiecare dintre noi. Trauma nu este un destin, ci o condiție, una care se poate schimba dacă există voință și resurse. România are încă resurse semnificative pe care le valorifică insuficient. O tradiție culturală solidă, o diasporă activă, o generație tânără care nu mai poartă povara comunismului și a tranziției în mod direct. Întrebarea rămâne dacă vom ști să le mobilizăm sau dacă vom continua să ne consumăm în conflicte sterile despre un trecut pe care refuzăm să-l clarificăm și să-l integrăm.