Criza statului român. Singurătatea din mulțime

(Psih. Laurențiu Niculescu)

1. ALIENAREA ȘI PIERDEREA SENSULUI

            Singurătatea din mulțime

            Paradoxul absolut al epocii noastre stă în faptul că suntem conectați cu toții în permanență prin instrumente digitale și, în același timp, ne simțim tot mai singuri. Avem liste întregi de „prieteni” virtuali, dar ne este imposibil să cerem cuiva ajutor când ne e greu. Peste noi curge un torent de notificări, însă prea puține ne ating cu adevărat sufletul. Mult zgomot și prea puțin contact. În birouri, în metrou, pe trotuare, în cafenele, oamenii stau unii în alții, dar fiecare ca într-o cutie invizibilă separată, cu privirea lipită de ecran. Contactul vizual a devenit o indiscreție, iar contactul real pare, pentru unii, aproape o formă de risc. Aceasta este singurătatea în mulțime, una dintre cele mai dureroase și mai insidioase forme ale alienării contemporane, o singurătate care nu se vede, doar se simte, pentru că arată exact ca viața normală.

România de azi are internetul cel mai rapid și cele mai puține relații autentice. Avem nenumărate grupuri de WhatsApp, dar ne vedem tot mai rar față în față. Avem „comunitate” mai mult ca artificiu politic, dar legătura dintre oameni, cu grija aceea simplă, cu prezența palpabilă, cu ajutorul dat fără spectacol, se tot subțiază. Tot ce ținea odinioară neamul laolaltă s-a rupt în bucăți: familia lărgită, vecinii, prietenii de-o viață, locurile copilăriei. Oamenii s-au mutat de la sat la oraș, dintr-un oraș în altul, apoi cu totul în altă țară. Familiile s-au împrăștiat, iar sprijinul reciproc de altădată a început să se limiteze la apeluri video și emoticoane. Copiii plecați, părinții rămași, bunicii care îmbătrânesc singuri, cu televizorul pornit ca să nu fie liniște și beznă în casă. În blocurile marilor orașe, se trăiește acum unul lângă altul fără ca vecinii să se recunoască. Oamenii împart aceeași scară, dar nu împart niciun salut. Uși încuiate, interfoane, camere de supraveghere, și iureșul care a devenit fel de a fi. Dacă se întâmplă ceva grav pe palier, vecinii află ultimii.

Rețelele sociale promit apropiere, dar oferă cel mai ieftin surogat al ei. Totul e scurt, pe fugă, fără greutatea prezenței. Omul își arată permanent o față aranjată, cu lumina bună și zâmbetul potrivit, și primește în schimb reacții care țin loc de afecțiune. Confundă like-urile cu relația autentică. Își compară, fără să vrea, propria viață cu vitrina celorlalți. De aici frustrarea și sentimentul că ai rămas în urmă, abandonat și uitat. În loc să ne apropie, aceste instrumente ne țin ocupați cu imaginea celuilalt, nu cu omul. În loc de prietenie, reacții. În loc de întâlnire, vizualizare. În loc de vecin, un urmăritor.

Nu mai trăim ca să trăim. Trăim ca să documentăm. Fotografiem mâncarea înainte să o gustăm, filmăm concertul înainte să-l ascultăm, apusul înainte să-l privim. Fiecare experiență e filtrată prin întrebarea: cum va arăta pe ecran? Suntem prezenți, dar numai pe jumătate – cealaltă jumătate e deja în viitor, aranjând amintirea pe care o vom afișa. Trăim într-un soi de viitor anterior: „voi fi fost acolo!”. Nu mai trăim clipa, ci dovada ei. Iar când totul devine dovadă, nimic nu mai rămâne ca experiență. La final, avem mii de fotografii și nicio amintire care să ne miște.

Se vede foarte limpede cum lumea se rupe pe dinăuntru. Crește anxietatea, se întinde depresia, singurătatea devine o stare normală, mai ales la tineri. Relațiile se diluează și ele. Când nu mai ai cuvinte pentru ceartă și nici răbdare pentru împăcare, apar furia, fuga și renunțarea. Pentru mulți, cabinetul de psihoterapie sau consultația psihiatrică ajunge să fie ultimul prag înainte de prăbușire. Pentru ceilalți, nici măcar pragul acesta nu există. Suferă în tăcere, se anesteziază cum pot și merg din zi în zi cu o oboseală care nu apare la analize, dar se citește în privire.

România plătește cu vârf și îndesat pentru toate acestea. Plătește prin depresie și anxietate, prin violența din familie, prin singurătatea din casele pline de televizoare, prin lipsa de încredere dintre oameni. Plătește și prin faptul că tot mai mulți tineri amână la nesfârșit familia și copiii, nu doar din motive materiale, ci și fiindcă le lipsește siguranța că merită să pui rădăcini într-o lume care pare tot mai nesigură și fără direcție.

Societatea de azi îți pune la dispoziție, la fiecare colț, soluții ca să nu mai stai față în față cu tine. Cumpărături făcute din impuls, divertisment fără pauză, derulare fără de sfârșit, jocuri, alcool, substanțe, muncă împinsă până la epuizare. Problema nu e că există, ci că țin loc de viață. Îți amorțesc disconfortul și nu ating niciodată cauza. Euforia ține puțin, golul revine, iar ca să-l acoperi ai nevoie de încă o doză. Așa se naște singurătatea în mulțime: prin stimulare masivă și prea puțină umanitate reală, prin multă agitație și prea puțin sentiment de acasă.

Cea mai mare pierdere e furtul tăcerii. Nu mai avem momente goale. Fiecare secundă de așteptare, fiecare călătorie cu tramvaiul, fiecare pauză e umplută cu ecranul. Dar tocmai în tăcere și în plictiseală se năștea altădată gândirea. Acolo apăreau întrebările, acolo veneau ideile, acolo te întâlneai cu tine. Am pierdut dreptul la vid. Și fără spațiu interior, nu mai există loc pentru nimic care să crească înăuntru. Sufletul are nevoie de pauză ca și plămânul care are nevoie de aer. Dar noi am astupat toate pauzele. Ne mirăm apoi că ne simțim sufocați.

În ultimele decenii, românul s-a desprins și de lumea firească în care a trăit timp de mii de ani. Urbanizarea și industrializarea au scos viața din ritmurile naturii și au mutat-o într-un mediu aproape complet artificial. Pentru mulți, mai ales în orașele mari, ziua arată la fel: beton, trafic, birouri cu lumină și aer ținute sub control, iar seara în fața ecranelor. Zile întregi pot trece fără un copac, fără o adiere de vânt, fără tăcere. Natura devine ceva de văzut doar în scurtele vacanțe, nu ceva în care trăiești. Ruptura aceasta apasă sufletește. Crește stresul, se adâncesc anxietatea și deprimarea, iar copiii, lipsiți de contactul cu natura, plătesc cu sănătatea și cu echilibrul.

Peste această ruptură se așază consumul, ca înlocuitor de sens. Când nu mai ai un rost limpede, ți se vinde iluzia că următoarea achiziție te va completa și te va liniști. Mall-ul ia locul pieței, reclama ia locul poveștii, creditul ia locul răbdării de a economisi. Numai că promisiunea nu ține. Obiectul dorit își pierde repede farmecul și începe o nouă alergare fără capăt. Alergi, dar nu ajungi nicăieri, niciodată. În România, consumul a căpătat rapid și o latură demonstrativă. Trebuie să se vadă de departe că ai reușit. Mașina, telefonul, hainele, vacanțele exhibate pe rețele sunt semne de statut într-o societate în care validarea prin avere rămâne, pentru mulți, singura validare sigură. Nu mai trăiești pentru viață. Trăiești ca să pari.

Finalul e previzibil. Consumul nu umple golul, doar îl maschează. Sub obiectele și experiențele cumpărate rămâne deșertul, iar abandonul de sine se adâncește. Fiecare promisiune neîmplinită confirmă, în tăcere, că problema nu era lipsa lucrurilor, ci lipsa sensului. De aici neliniștea care stă la pândă sub entuziasmul reducerilor. De aici căderea care vine, inevitabil, după euforia cumpărăturilor. De aici sentimentul de gol care te doboară tocmai atunci când, pe hârtie, ai tot ce ți-ai dorit.

În spatele tuturor formelor de alienare stă o problemă mai adâncă decât economia, politica sau tehnologia. Se stinge simțul sacrului, adică ideea simplă că viața are un rost care trece dincolo de utilitate, plăcere și calcul. Omul de altădată trăia într-o lume în care lucrurile nu erau doar obiecte, iar timpul nu era doar o succesiune de zile. Credința, ritualul și sărbătoarea puneau ordine, dădeau măsură și țineau viața așezată. Epoca modernă, iar mai ales era digitală, a făcut lumea mai eficientă, dar mai săracă în esență. Omul de azi știe cum funcționează aproape orice, dar rămâne tot mai des fără răspuns la întrebarea simplă pentru ce trăiește.

Când rânduielile slăbesc, se rupe și ritmul vieții. Rânduiala nu înseamnă doar religie. Înseamnă ritm, limită, așezare. Când acest ritm e stricat de migrație, de munca dusă la extrem și de presiunea consumului, omul își pierde măsura lăuntrică. Zilele ajung să semene toate între ele, repetarea devine rutină goală, iar în rutina goală omul nu se mai întâlnește cu nimeni, nici măcar cu el însuși. În tradiția românească, satul, mahalaua, cartierul țineau loc de reglaj moral. Rușinea și cinstea funcționau și ca frână, dar și ca reper. Nu era o lume perfectă, avea nedreptăți și asprimi, dar măcar oferea continuitate. Știai cine ești în ochii celuilalt și nu erai un străin total pentru nimeni. Când această așezare dispare, se instalează nesiguranța. Fiecare devine suspect, fiecare relație devine negociabilă, fiecare promisiune seamănă cu o capcană.

România a trecut printr-o secularizare forțată în comunism, care a lovit direct în credință și în autoritatea morală a Bisericii. După 1989, libertatea a revenit, dar pentru mulți, mai ales la oraș și mai ales printre cei tineri, credința a devenit mai mult un obicei. Sărbătorile, botezul și înmormântarea au rămas, dar rânduiala care dădea ritm vieții de zi cu zi s-a estompat. În locul ei s-a instalat un gol pe care nimic nu îl umple cu adevărat. Acest vid explică și apetitul pentru yoga, astrologie, cristale, vibrație, câmp, regresii în vieți anterioare și dezvoltare personală mistică. Sunt încercări de a recupera ceva din mister, dar fără Dumnezeu și fără credința moștenită. Se deprind ușor, nu cer angajament, dar tocmai de aceea trec repede. Oferă tehnici și senzații, hrănesc imaginea și imaginația, dar nu dau un temei. Iar când viața lovește cu adevărat, prin boală, moarte sau tragedie, limitele lor ies imediat la iveală.

Pierderea sacrului nu schimbă doar viața interioară, schimbă și felul în care ne purtăm unii cu alții. Când nimic nu mai e sfânt, totul ajunge să fie negociabil. Relațiile se transformă în contracte, căsătoria într-un simplu aranjament revocabil, copiii în opțiune de confort, iar bătrânii în probleme de administrat. Moartea devine un subiect ascuns, negat, împins undeva la marginea vieții. O societate desacralizată ajunge să măsoare totul în eficiență, în avantaje și în indicatori. România e împinsă în direcția aceasta de curentul larg al vremii, dar încă mai păstrează, în straturile ei adânci, o rezistență tăcută. Da, România nu s-a lăsat dezvrăjită complet.

            În căutarea sensului pierdut

            Omul modern nu și-a pierdut rostul peste noapte. Sensul nu dispare cu zgomot din viață. Pierderea e neanunțată și nu lasă urme vizibile imediat. Nu e vorba despre un accident social survenit într-o singură generație, ci de un proces lent, cu acumulări treptate pe parcursul a zeci de ani. Nu ne-am trezit brusc fără busolă într-o anumită dimineață. Ne-au fost slăbite, pe rând, în timp, toate reperele care ne țineau întregul. Am câștigat treptat libertăți plate și am pierdut ancore grele. Ne-am multiplicat opțiunile și ne-am slăbit capacitatea de a alege. Am democratizat informația și am înmulțit până la saturație confuzia. Asta nu înseamnă neapărat că fiecare individ își trăia înainte sensul ca pe o revelație personală. Dar existau, fără îndoială, repere împărtășite de toată lumea. În primul rând credința, familia, meseria, patria, rânduiala, datoria. Pe măsură ce aceste temeiuri s-au erodat, s-a instalat pretutindeni zgomotul. Consum, divertisment, optimizare, adaptare, multă alergătură și prea puțină liniște lăuntrică. O libertate falsă, oarbă și fără formă a devenit, pentru cei mai mulți, o povară insuportabilă. Omul obișnuit nu vrea să-și inventeze viața de la zero în fiecare dimineață. Vrea un cadru în care să-și poată construi ceva durabil, vrea un „pentru ce” care să nu depindă exclusiv de propria lui dispoziție și vrea certitudini suficiente ca să poată risca, iubi și clădi fără spaima că totul se poate prăbuși peste noapte.

Viktor Frankl a constatat, în experiența extremă a lagărelor naziste, că omul poate îndura aproape orice încercare dacă are un motiv pentru care s-o îndure. Sensul nu scoate durerea din lume, dar îi pune stavilă. O încadrează. Îi dă un contur și îi taie din puterea de a te zdrobi. Nu durerea în sine copleșește cel mai repede, ci durerea seacă, lipsită de sens. Când există un resort lăuntric – o persoană iubită, o chemare, o credință, o lucrare de dus până la capăt, o speranță – suferința capătă un cadru, iar omul găsește resurse să reziste. De aceea, sensul vieții nu e un ornament al confortului, ci o condiție a demnității umane. Este o necesitate psihologică de prim rang care organizează voința, dă direcție efortului, pune ordine în haosul trăirilor și oferă un motiv să te ridici atunci când totul te apasă. Fără el, omul obosește existențial, se golește pe dinăuntru și moare sufletește. Din acest motiv, regăsirea sensului nu poate veni din exterior. Nimeni nu-ți poate distribui sensul vieții tale pe cartelă. Nici statul social, nici corporația multinațională, nici piața liberă, nici ideologia dominantă. Sensul se construiește, se descoperă, uneori se primește din familie, dar niciodată nu se poate impune. El dospește în cuplu, în neam, în tradiție, în credință, în asumarea responsabilității pentru propria existență și pentru existența celorlalți.

Pentru România, drumul nu e deloc ușor. Suntem prea obișnuiți să ne ascundem problemele, să le negăm, să le aruncăm unii asupra altora. E mai confortabil să dai vina pe politicieni, pe corporații, pe Occident, pe oricine altcineva decât să te uiți în oglindă și să recunoști cinstit ce vezi acolo. Dar fără această recunoaștere, vindecarea nu poate începe. Ieșirea din alienare presupune o reînrădăcinare. Nu o întoarcere nostalgică într-un trecut idealizat, ci o reconectare creatoare cu sursele de sens pe care capitalismul și noua eră digitală le-au umbrit. Vechile repere trebuie dezgropate nu ca forme golite de conținut, ci ca realități vii în care omul să își poată regăsi și limpezi locul și rostul.

Ce înseamnă însă, concret, această reînrădăcinare? Nu înseamnă să te întorci cu spatele la prezent și să te refugiezi într-un trecut pe care ți-l imaginezi mai frumos decât a fost. Înseamnă să recunoști că nu poți construi pe nisipuri mișcătoare și că orice clădire durabilă are nevoie de temelii solide. Un conservatorism autentic și echilibrat nu ar trebui să confunde tradiția cu înghețarea timpului sau cu refuzul schimbării. El ar trebui să pornească de la ideea simplă că unele lucruri merită păstrate tocmai fiindcă au fost verificate de timp și de experiență, dar fără să ezite să adapteze formele învechite la noile condiții ale realității, păstrând astfel esența vie a patrimoniului cultural și moral. Așezarea firească a lucrurilor nu sufocă, ar trebui să susțină. Rânduiala nu a fost niciodată o constrângere, ci un cadru care a ținut țara laolaltă și a făcut-o locuibilă.

Unul dintre cele mai paradoxale adevăruri despre viața omenească este că libertatea fără limite nu eliberează, ci, din contră, paralizează. Când totul e posibil, nimic nu mai e normal și nici real. Când poți fi orice, ajungi să nu mai fii nimic. Când toate opțiunile rămân deschise la nesfârșit, niciuna nu devine cu adevărat a ta. Măsura, fie ea dată de familie, de tradiție, de loc sau de credință, nu e o închisoare. E un cadru care face posibilă construcția. Așa cum arhitectul nu poate clădi decât respectând legile fizicii, tot așa omul nu poate clădi o viață decât respectând anumite constante ale naturii sale. Revolta modernă împotriva oricărei limite a produs, paradoxal, nu oameni mai liberi, ci oameni mai anxioși, mai singuri și mai incapabili să se angajeze în ceva durabil. Divorțul la îndemână a făcut căsătoria mai fragilă. Posibilitatea plecării în orice clipă a făcut țările mai instabile. Libertatea de a te „reinventa” peste noapte a făcut identitățile mai fluide și, prin aceasta, mai ușor de rupt.

Un conservatorism matur nu propune abolirea libertății, ci recunoașterea faptului că libertatea are nevoie de o formă ca să nu se reverse în haos. Obiceiul tradițional nu sufocă și nu îngrădește, ci eliberează energie pentru ceea ce contează cu adevărat. Tradiția nu închide, ci oferă un punct de plecare, așa că nimeni nu poate porni la drum dacă nu are de unde. Vremurile noi nu au abolit ordinea, ci au înlocuit-o. În locul rânduielii moștenite au instalat obsesia randamentului. Criza de sens se vede cel mai limpede în felul în care am ajuns să evaluăm totul prin prisma eficienței și a utilității imediate. Totul, acum, trebuie să-și dovedească eficiența, să-și justifice existența în fața unui cenzor nevăzut care nu acceptă decât argumente contabile. Ce utilitate are? La ce servește? Ce randament aduce? Întrebările acestea, legitime în domeniul lor, au colonizat astăzi zone ale vieții unde n-au ce căuta. Dragostea trebuie acum să fie funcțională. Prietenia trebuie să fie productivă. Cultura trebuie să fie relevantă. Credința trebuie să fie utilă pentru sănătatea mintală. Când totul devine instrument sau pârghie, nu mai rămâne nimic care să fie scop în sine. Iar o viață fără scopuri în sine e o viață trăită fără sens, o alergare perpetuă spre ținte care se retrag pe măsură ce te apropii de ele.

Tocmai aici stă una dintre căile de recuperare a sensului, anume redescoperirea lucrurilor care nu servesc la nimic și tocmai de aceea sunt esențiale. Contemplația. Frumusețea. Tăcerea. Rugăciunea. Jocul copilăriei. Conversația fără agendă. Plimbarea fără destinație. Aceste „inutilități” sunt, de fapt, cele care dau greutate vieții, cele care ancorează existența în altceva decât calculul nesfârșit al avantajelor. România, cu toată goana ei după modernizare, păstrează încă rezerve surprinzătoare de inutilitate prețioasă. Le găsești în gospodăriile unde încă se mai face pâine acasă, deși e mai ieftin să o cumperi. În bisericile de lemn unde încă se mai cântă într-o singură voce, fără amplificare. În obiceiul de a sta de vorbă la poartă, fără un motiv precis. În bătrânii care mai spun povești pe care nu le-a cerut nimeni. Acestea nu sunt reziduuri de eliminat din societate, în marșul ei spre progres. Sunt resurse de sens pe care restul lumii le-a pierdut și pe care noi avem încă șansa să le păstrăm, nu ca exponat de muzeu, ci ca practică vie.

Statul român a ajuns un stat-parazit. Nu e un stat absent – absența ar fi, măcar, neutră. E un stat care extrage fără să întoarcă nimic: ia bani, ia timp, ia energie, ia încredere și nu dă înapoi decât hârtii, așteptări și dispreț. Funcționează exact pe dos față de menirea lui. În loc să ne protejeze, el ne amenință. În loc să simplifice, complică. În loc să servească, se servește. În loc să premieze meritul, premiază supunerea. Fiecare interacțiune cu Statul român – la ghișeu, la spital, la școală, la primărie – poartă o urmă de umilință, nu accidentală, ci structurală, ca și cum ai fi vinovat până la proba contrarie și inferior prin definiție. Cetățeanul a învățat să se ferească de stat așa cum se ferește de un pericol. Nu-l caută ca pe un aliat, ci îl ocolește ca pe o primejdie. Iar când evitarea nu mai e posibilă, strânge din dinți și așteaptă să treacă. Încă un guvern, încă un președinte, din nou și din nou. Aceasta nu e relație, e supunere. Și din supunere nu crește nimic bun.

De aceea, tentația soluțiilor impuse e mereu greșită. Dacă există o criză de sens, atunci să vină statul cu politici de sens. Dacă există o „criză de comunitate”, să vină statul cu programe de comunitate. Dacă există o criză de valori, să vină statul cu planuri de învățământ despre valori. Această tentație trebuie privită cu maximă suspiciune. Statul poate face multe lucruri, dar fabricarea sensului nu e printre ele. Poate crea condiții și poate îndepărta obstacole. Ar putea să nu saboteze inițiativele care cresc de jos în sus. Ar putea să nu-și mai bată joc de cetățeni prin birocrație absurdă, arbitrar și haos instituționalizat. Ar putea să nu mai premieze deja generalizata mediocritate și să nu mai pedepsească excelența și inițiativa. Ar putea să mențină un cadru financiar și legal în care oamenii să poată construi fără să le fie teamă că li se va lua mâine profitul prin taxe și economiile prin inflație.

Statul român nu poate să umple vidul de sens care ne sufocă. Nu poate fabrica un popor. Nu poate legifera respectul. Nu poate impune credința sau ideologia. Nu poate produce, prin ordonanțe, oameni întregi. Aceste lucruri cresc doar organic, din milioane de alegeri individuale și din țesătura fină a relațiilor care se formează între oameni liberi. Când încerci să le pui cu forța, iese ori o mascaradă, ori o tiranie – cel mai adesea, câte puțin din fiecare. Cel mai bun lucru pe care statul îl poate face pentru recuperarea sensului este să se retragă din zonele unde n-are ce căuta. Și să funcționeze competent în zonele care îi revin. Un sistem de sănătate care nu te umilește. O justiție care funcționează. O școală care nu dresează copii, ci formează oameni. O administrație care nu te tratează ca pe un suspect. Atât. Restul e treaba noastră.

Țara se poate așeza din nou de jos în sus numai dacă oamenii aleg să rămână și să pună umărul acolo unde trăiesc. Să nu mai plece spre București sau în străinătate la primul hop, ci să-și facă un rost la ei acasă, să ridice lucruri durabile și să repare ce se poate repara. Un altundeva e mereu tentant, dar nu poate ține loc de casă. Plecarea poate fi o soluție individuală, însă nu poate fi un proiect național. O țară se ține în picioare numai dacă rămân suficienți oameni care își poartă răspunderea locului. Când prea mulți pleacă așteptând ca altcineva să le facă treaba, golul nu rămâne doar în case. Se întinde în instituții, în meserii, în viața publică. Iar cei care revin doar în vacanță și se plâng că aici nu merge nimic n-au niciun temei să o facă. Nu poți repara o țară de la distanță și nici nu o poți judeca din prag.

România are nenumărate motive de pesimism. Le cunoaștem și nu e nevoie să le enumerăm încă o dată. Dar are și motive de speranță, deși sunt mai puțin vizibile. Alienarea românească nu poate fi rezolvată prin inginerie socială și nici prin efervescențe de weekend. Ieșirea din alienare nu va veni dintr-o revoluție, dintr-o reformă sau de la un lider providențial. Va veni, dacă va veni, din acumularea lentă a acestor alegeri mici, făcute de oameni obișnuiți, în fiecare zi. Din decizia de a rămâne aici, când toți pleacă. Din decizia de a construi acum, când toți demolează. Din decizia de a dărui, când toți calculează. Din decizia de a crede, când toți se îndoiesc. Ieșirea din alienare începe acum și începe de aici, cu fiecare român în parte. Și dacă nu acum, nu va mai începe deloc.