Cronica de joi. Când gaze nu-i, nimica nu-i!

 N-am! N-am gaze de vreo trei săptămâni, am plecat pe a patra sau a cincea. Nu mai știu, nici n-am mai ținut socoteala. Se făcea că ultima dată când am rotit de un buton de la aragaz a fost când m-am întors din concediu. Nu de alta, doar am verificat să nu-l fi lăsat cumva deschis pe perioada cât am lipsit, după modelul din cartierul Rahova.

Cum blocul unde stau, din Drumul Taberei, Aleea Pașcani nr. 10, era la locul său și nu împrăștiat în alt cartier ca o cârpă din beton fără vlagă, însemna că m-am îngrijit de toate cele necesare binelui obștesc și-al meu bineînțeles.  Surpriza a fost când, rotind de buton, nu fâsâia nimic, nici la arzător, nici pe la vreo țeavă.

Prevăzător, în astfel de cazuri, aprind o lumânare și o trec așa pe la țevi, să văd dacă fâlfâie flacăra, ca atunci când probezi cu scuipat ventilul de pe roata bicicletei. Dacă face bolboroci, înseamnă ca iese aerul. La mine, nimic. Gaze, ioc. Vă dați seama, să n-ai tu unde să fierbi un ceai, să prăjești un ou.

Dau fuga pe scari,  la vecinii de la etajul 4. Sun precipitat la sonerie, bat.

Iese vecina, doamna Nuți, în spatele ei bishonul alb, ham, ham.  -Sărut mâna, bună ziua!

-Ooo, ce mai faci, bine ai venit! Cum e vremea la Sinaia, te-ai brozat, da! Bronzul de munte nu e ca ăla de la mare, care se duce repede după ce te speli!

– Dvs. arătați foarte bine, cum e cu căldura, soțul, cățelul, familia în general ce mai face. În sfârșit, o sumă de dilicatețuri și, brusc întreb.

-Dvs. aveți gaze!?!

În cazuri normale, cu o doamnă cu anișori în spate, ușor plinuță, o astfel de întrebare este o obrăznicie la fel de mare ca aceea dacă mai ajunge cu mopul în spatele frigiderului, sau câți ani are. Dar, cum eu nu mă aflam într-un caz normal, ci într-unul de urgență…

Ca să reformulez pentru cititori și să nu se înțeleagă altceva:

-Operatorul, respectiv Distrigaz Sud Rețele, mai transportă gazele naturale spre aragazul dumneavoastră?

-Nu! De vineri!

Și începe să-mi spună toată istoria. O vecină ar fi simțit ceva pe la aragaz, că atunci când l-a aprins ar fi făcut flamă și, speriată, a pus mâna pe telefon și a sunat la Distrigaz. Ăia au venit, au închis și au pus sigiliu. De atunci, oha, gazele pe perioadă nedeterminată, așa la vreo 2-3 luni, închise. Anunț ambele familii, soția, fiul și părinții soției de la Sinaia, respectiv părinții din Siliștea Gumești.

Ca tot românul care și-a trăit o parte din frageda copilărie în anii de dinainte de 1989, am rămas cu unele reminiscențe și frumoase amintiri, pe care sincer le regret. Un reșou electric cu rezistență, adică un arc învârtit pe o placă de șamotă băgată într-o armură de metal și care atunci când este vârât în priză se încinge peste măsură și, bineînțeles, o lampă cu gaz. Nu de-aia de fițe de se pune pe la restaurantele cu dichis, cu led, de-ți luminează chipul de parcă acum ai ieșit de sub pământ. Nu, domnule, una adevărată, pentru vremurile care ne așteaptă. Cu recipientul pentru gaz din sticlă de sifon, cu fitil, cu oglindă care să împrăștie lumina și cu agățătoare, ca s-o prinzi de perete. Gaz nu prea am, că nu se mai găsește din cel adevărat, care aprindea lampa, te scăpa de păduchi și de gâlci, adică amigdalită. Te frecai cu el peste tot, unde te ținea sau te durea ceva.

În fine, destul cu amintirile frumoase. Am făcut eu câte ceva pe reșou, dar la 50 de grade afară, cu reșoul pornit, aerul condiționat la fel, în baie mașina de spălat, în bucătărie un mega ventilator, din orice orificiu al apartamentului ieșea sau intra căldură. Între timp se mai și ventila căldură, adică mă izbea briza prin orice cameră treceam, parcă eram la Eforie Nord, dar fără nevastă-mea și fii-miu.

Suntem 44 de apartamente pe scară și, precum steagurile lui Ghiță Pristanda,  fluturăm firmanele operatorului de gaze pe la geamuri. Până în primăvara lui 2027 se sfârșește marea lucrare, schimbat întreaga coloană, spart pereți, moloz, parale multe etc., oricum, iarna trece repede.

Cu un rest de concediu, mă duc la țară, la Siliștea Gumești. În weekenduri sunt un domn, mă duc la Sinaia, cu trenul de plăcere, în rest, la țară, la Siliștea Gumești, cu microbuzul care trăznește a brânză și a leuștean.

-Sărut mâna, mamă, sărut mâna tată! Măi, vedeți că viu la țară vreo trei zile, le zic eu.

-Bine, mamă, vino, că te așteptăm. Ți-au dat drumul la gaze, ce mai zice administratorul?

-Nooo, nici pomeneală, umblă după firmă autorizată care să ne coste mai ieftin.

-Deci tot fără gaze, maică!?!  Tot!

-A, stai să  vezi că noi n-avem curent. Două săptămâni. Ne trece pe fotovoltaice!

P.S. Între timp, mi-am luat o plită electrică cu inducție și cu două ochiuri. Dată dracului șmecheria, cu termostat, afișaj electronic, încălzește niște cercuri concentrice, dar trebuie să ai cratițe și oale speciale pentru așa ceva, cu fund dublu, tot cu cerculețe și indicatori de căldură. Păi și eu ce să fac cu toate oalele căpătate la Moșii de Vară, când se fac schimburile de pomeni, așa cum se obișnuiește prin părțile noastre, și pe care le-am cărat la București, să arunc toată vesela pe care am zis și bogdaproste?

Acest text se vrea un pamflet și trebuie tratat ca atare, dar eu tot fără gaze sunt.