Cronica de joi. Strigoiul care face economie la curent

Cică pe la noi prin sat, prin Siliștea Gumești, umblă noaptea un strigoi. Asta n-ar fi nimic neobișnuit la noi în sat, ei au umblat dintotdeauna pe la rudele apropiate, pe unde obișnuiau să bea sau să șadă când erau vii. În fine, ei umblau, mai făceau câteun rău sau stricăciuni pe la vreo gospodărie, mai speriau câte-o babă văduvă, mai luau pe careva în lumea lor, că așa iau ei când vin, nu se scoală degeaba din groapă ca să se întoarcă cu mâna goală.

Îi mai vedeai înainte vreme,  în nopțile cernite de toamnă pe la geam, cu ochii beliți și sticloși, cu unghiile râcâind pe la tocurile ferestrelor, dar fără un scop precis. Uneori încercau ușa, clanța, intrau și se așezau pe pieptul omului și steau cocoțați acolo până spre dimineață, până îi luau toată vlaga. De la vite cică luau laptele. Acum, când țăranul nu mai are nici vite și nici vlagă iau și ei ce pot sau cum pot.  Dar asta a fost demult, tare demult și oamenii din sat se dezobișnuiseră să se mai întâlnească cu consătenii plecați pe lumea ailaltă, care prin nu știu ce neînțelegere nu-i primește și-i trimite înapoi,  în lumea noastră.  Și, unde mai pui că odată cu creșterea și dezvoltarea satelor s-au împuținat și strigoii, nu mai ies decât până în poarta cimitirului și o zbughesc apoi speriați, ascunzându-se după cruci când aud claxoanele mașinilor. Stau acolo și se sperie unul pe altul în glumă, povestesc de-ale lor, de pe vremea când trăiau. Când se luminează își iau la revedere și se întoarce fiecare la locul său. Unul dintre ei se mai și laudă că l-au îngropat rudele cu smartphone-ul, dar acolo sub pământ nu prea are acoperire. Cam atât.

Însă, de vreo două săptămâni, un mort proaspăt s-a făcut strigoi. A murit la câteva zile după ce premierul Ilie Bolojan a făcut apel către cetățeni, către companii și către autoritățile publice să ia măsuri voluntare pentru reducerea consumului de energie electrică, pentru ca țării să-i fie bine. Nea Ilie Gagarin avea 89 de ani când s-a petrecut din acestă lume, după ce a auzit la știri că trebuie să facă economie la curent, în ceasurile serii, fără excese, fără huzur. Cum în beznă stătea de fel, doar cu aparatul de radio, singurul bec care ardea aiurea era cel de pe prispă, din dreptul scărilor, care să-i lumineze noaptea când ieșea și el ca omul, așa, să admire carul mare. De fapt pe el îl chema Ilie Gheorghe, dar cineva l-a poreclit Gagarin prin anii `60, după cosmonautul sovietic, dar nu știu să vă spun din ce motiv. Cel care l-a poreclit s-a dus de mult, iar pe nea Ilie nu-l mai pot întreba, că acum e strigoi și strigoii nu sunt prea vorbăreți. Din contră, sunt tare ciufuți și arțăgoși, semn că ceva îi supără.

Urmând sfatul autorităților, nea Ilie Gagarin a stins becul. Acum dacă l-a stins, noaptea, când a ieșit pe-afară, a pus piciorul alături, în gol. Dacă a pus piciorul în gol, s-a sprijinit cu capul, iar singura bucurie ce-i mai rămăsese, înainte să-l găsească vecinii a doua zi,  în grădinița din fața casei, înțepenit și rece dar cu chipul uimit și vesel, a fost că în cădere și-a rupt doar gâtul nu și tufa de trandafiri.

Cald afară, l-au ținut doar o zi. Rudele și ele tot pe economie nu i-au mai comandat capac frigorific la coșciug, așa că i-au făcut „împământare”. I-au legat o sârmă de deget, iar capătul celălalt l-au înfipt într-o căldare cu nisip, ca să mențină trupul optim pentru a doua zi.

Asta a fost săptămâna trecută. La vreo câteva zile de la înmormântare, moș Gagarin a fost zărit prin sat, seara târziu, când toate luminile erau aprinse pe la gospodării și, cu ce-i venea la îndemână, un retevei, o piatră, un bolovan de humă s-a apucat să spargă becurile oamenilor. Acolo unde putea. La cei care n-aveau becuri pe prispă sau pe la streșini intra peste ei în case, nu știu pe unde dar intra,  și le deșuruba becurile cu tot cu fasunguri, ori umbla direct la contorul de curent și scotea siguranțele. Într-o noapte, după asemenea ispravă a lăsat un sfert de sat în beznă. Le scotea televizoarele din priză sau le smulgea antenele de fibră optică, iar cu un clește-unde l-o fi găsit!- le tăia mufele. Doar ca să nu le mai folosească.

Încă, ieri noapte, când se întorceau de la cârciumă niște cheflii l-ar fi văzut cățărat pe transformatorul din răspântie rozând firele de curent, iar aseară a luat toți stâlpii de înaltă tensiune de pe marginea șanțului la rând, cu tot cu becurile de iluminat public. Stau bieții oameni, după lăsarea întunericului, pitiți după perdele cu lampa sau cu lumânari din cele groase, rămase de la vreun botez. Nu mai îndrăznește nimeni să aprindă un bec de teama să nu-i calce și pe ei strigoiului nebun și econom. Așa că sătenii mănâncă pe întuneric ce apucă, că le-a desființat și frigiderele care consumau enorm, se roagă pe întuneric, fac dragoste pe întuneric.

Cu toate acestea, strigoii au și ei sensibilitățile lor. Celor pe care îi avea la suflet de pe vremea când trăia, nea Gagarin nu le spărgea becurile, ci le înlocuia cu unele economice, cu lumină caldă.

S-au strâns sătenii în puterea zilei cu popa, primarul și electricianul satului în frunte și au mers la cimitir ca să isprăvească odată cu teroarea strigoiului,  iar când l-au dezgropat pe moș Gagarin, nu s-au mirat prea tare că l-au găsit întors pe-o parte, rumen la față și cu ochii deschiși licărind ca două leduri de pom de Crăciun, ci mai mare le-a fost groaza și surprinderea când au băgat de seamă că moșul avea buzunarele hainei și ale nădragilor pline cu becuri, fasunguri, întrerupătoare și bandă izolatoare. Strigoi, strigoi, dar nu lipsit de conștiință, a izolat firele pe unde a avut lucrări ca să nu producă scurtcircuite. A vrut doar să lase satul în beznă, să facă economie, nu să-l aprindă cu totul. Strigoi conștiincios, nu piroman!