Cruzimea de nedescris a cazacilor din Armata Roşie

M-am apucat de carte în speranţa de a întîlni un prozator rus dacă nu de geniul, atunci de năravul lui Gogol de a cultiva infinitul mic al realităţii.
Descrierile lui Isaac Babel, singurele care m-au interesat, îţi dau în sine leşinul la lingurică, provocat, de regulă, de parfumurile grele, pentru că sînt proaste.
Înfloriturile stilistice te trimit la compoziţia de jurnal a unei adolescente posedate de  hormoni, care nu şi-a găsit Făt-Frumosul din cărţile proaste citite de-a valma:

„Mucegaiul jilav al ruinelor se caţăra ca marmura unei bănci de operă“; „îşi lăsa asupră-mi laba păroasă a melancoliei lui“; „tăia încăperea în două, cum taie cerul un stindard“.

Autorul brodează, oferindu-ne pe post de descriere a realităţii, o pînză subţire, cu zorzoane, ceva în genul mileurilor care fac cinste sufrageriilor de bloc.
Din fericire pentru el şi pentru literatura universală, norii, soarele, luna, copacii, florile sînt în Armata de cavalerie decorul în care se desfăşoară cazacii lui Burdionîi.
Sub soarele schiţat de mînuţa unei eleve buboase se petrec grozăvii de care doar cazacii sînt în stare.

Capodopera acestor cruzimi, transcrise de Isaac Babel fără nici o tresărire a feţei, de parcă s-ar referi la un mic dejun luat, ca de obicei, de un tată de familie în sufrageria cu portretele înaintaşilor pe pereţi, rămîne bucata Scrisoarea.

Numitul Vasili Kurdiukov din „armata de cavalerie a tovarăşului Budionîi“, „un băiat de la serviciul nostru de expediere“ (al Secţiei Politice de pe front) îi dictează autorului o epistolă pentru maică-sa, în care-i istoriseşte, fără să tresară  măcar, cum frate-său l-a măcelărit pe taică-său, pentru că acesta, situat de partea Albilor, l-a prins pe frate-său, Fedea, şi l-a căsăpit.

O altă proză Întîia mea gîscă spune totul despre felul de a fi al cazacilor, oameni pentru care calul preţuieşte mai mult decît mama sau fiul.

Personajul narator, fără îndoială Isaac Babel, ajuns la Budionîi după ce Gorki i-a sugerat să meargă la şcoala vieţii, primeşte repartiţie de propagandă la Statul major al Diviziei 6.
Din spusele comandantului pricepem că personajul narator e pirpiriu şi cu ochelari.

Scriitorul se prezintă mai întîi cazacilor dintr-o curte, care „şedeau acolo pe fîn şi se bărbiereau unul pe altul“.
Primirea de care beneficiază noul venit e descrisă într-o scenă greu de crezut de cei care n-au citit Taras Bulba, nuvela lui Gogol despre sălbăticia exemplară a  cazacilor:

„Roşind pînă-n vîrful urechilor, cartiruitorul plecă fără a-şi mai întoarce capul. Eu îmi dusei mînă la cozoroc şi-i salutai pe cazaci. Un flăcău tinerel, cu părul ca fuiorul de in atîrnîndu-i drept, şi frumos la chip cum sînt oamenii din Riazan, veni lîngă lădiţa mea, o înşfăcă şi o zvîrli peste poartă. Apoi se întoarse cu fundul la mine şi, cu o deprindere deosebită, începu să producă zgomote ruşinoase.

— Tun de calibru două zeruri! îi strigă un cazac ceva mai în vîrstă şi izbucni în rîs. Mai trage-i o rafală.
Flăcăul îşi consumă toată ştiinţa lui modestă, apoi se îndepărtă“.

Reacţia cazacului îşi găseşte explicaţia în înfăţişarea oaspetului e reprezintă: ochelarist, pipernicit, intelectual.
Un criteriu de judecare a locului ocupat de om pe scara ascensiunii,  de la părosul despuiat obţinîndu-şi cu ghioaga dreptul la o friptură şi la vaginul unei muieri la domnul în frac, posesor de rufărie curată şi obţinînd friptura cu portofelul şi muierea cu mandolina, îl constituie atitudinea faţă de tot ce e neajutorat: animale mici, care nu te pot sfîşia, inşi cu diazibilităţi, femei, copii.

Pentru cazacul din Armata Roşie, noul venit e un nevolnic. Poate va fi avut în tărtăcuţă ştiinţă, limbi străine, talent, geniu. Lui, brutei, puţin îi pasă de aşa ceva. Dacă noul venit ar fi fost o huidumă şi, de cum  a intrat ar fi vînturat spre ei sabia, alta ar fi fost primirea.

Personajul narator, angajat la Secţia de propagandă a Diviziei, oricum, la Secţia care presupunea creier, îşi descrie starea sufletească stîrnite de această primire nelalocul ei:

„După aceea, tîrîndu-mă pe pămînt, mă apucai să-mi adun manuscrisele şi rufele găurite, răsturnate din lădiţă. Le-am strîns şi mi le-am dus într-un alt colţ al curţii. Lîngă casă, pe nişte cărămizi era un cazan în care fierbea nişte carne de porc, fumegînd, aşa cum scoate fum în depărtare casa părintească din sat, amestecînd în mine foamea cu singurătatea fără seamăn. Îmi acoperii lădiţa cu fîn, îmi făcui din ea căpătîi şi mă culcai pe pămînt, să citesc în «Pravda» cuvîntarea lui Lenin de la Congresul al doilea al Kominternului. Soarele cădea peste mine de după măgurile crenelate, cazacii umblau peste picioarele mele, flăcăul acela îşi rîdea de mine întruna, iar rîndurile dragi veneau spre mine pe un drum spinos şi nu puteau ajunge la mine“.

Se înţelege că personajul narator îşi dă seama că trebuia să întreprindă ceva pentru a-şi cîştiga respectul cazacilor. De acest respect depinde chiar eficienţa muncii sale de propagandist. Şi pirpiriul, ochelaristul, intelectualul nu mai stă pe gînduri, trece la acţiune:

„Atunci am dat la o parte ziarul şi m-am dus la gazdă, care mîna vîrtelniţa pe prispă.
— Femeie, i-am spus, trebuie să halesc ceva…

Baba îşi ridică spre mine globii lăbărţaţi ai ochilor pe jumătate orbi, apoi şi-i lăsă iarăşi în jos.
— Tovarăşe, spuse dînsa după o clipă de tăcere, toate astea mă fac să vreau să mă spînzur.
— Dumnezeul şi sufletul mă-tii! bodogănii eu cu ciudă şi-i repezii babei un pumn în piept. Nu-i chip să se înţeleagă omul cu voi…

Şi făcînd stînga-mprejur, zării o sabie a nu ştiu cui, care zăcea în apropiere. O gîscă gravă şi severă se legăna prin curte, curăţindu-şi fără grijă penele. Am ajuns-o dintr-o săritură şi am lipit-o de pămînt, iar capul gîştei trosni sub cizma mea, trosni şi se revărsă. Gîtul alb se tăvăli prin găinaţ şi aripile se ridicară deasupra păsării ucise.
— Dumnezeul şi sufletul mă-tii! spusei eu scormonind cu sabia în măruntaiele gîştei. Frige-mi gîsca asta, babo!

Bătrîna, sticlindu-şi ochii pe jumătate orbi şi ochelarii, ridică pasărea de jos, o înfăşură în şorţ şi o duse în bucătărie.
— Tovarăşe, zise ea după o clipă de tăcere, aş vrea să mă spînzur! apoi închise uşa după sine“.

Intelectualul, suspectat de a fi delicat şi, prin asta, nevolnic, le dovedeşte cazacilor că e o brută. Prin asta, el îşi obţine dreptul de a fi primit în rîndurile lor:

„Iar în curte cazacii se şi aşezaseră în jurul ceaunului lor. Şedeau nemişcaţi, drepţi, ca nişte pontifi, fără să se uite la gîsca mea.
— Flăcăul ăsta e isteţ, vorbi despre mine unul dintre ei şi, făcînd cu ochiul, duse la gură o lingură de ciorbă de varză.

Cazacii începură să mănînce cu eleganţa sobră a ţăranilor care se respectă unii pe alţii, în vreme ce eu, ştergînd sabia pe nisip, ieşii pe poartă, apoi intrai din nou, tînjind. Deasupra curţii atîrna luna, ca un cercel ieftin.
— Frăţioare! îmi spune deodată Surovkov, cel mai în vîrstă dintre cazaci, vino de mănîncă aci cu noi, pînă s-o frige gîsca ta…

Scoase din carîmbul cizmei o lingură pe care o avea de rezervă şi mi-o oferi. Sorbirăm împreună ciorba improvizată şi mîncarăm carnea de porc“.

Dreptul de a vîrî lingura în cazanul cu ciorbă e dublat de posibilitatea de a-şi desfăşura munca de propagandist:

„— Ce scrie la ziar? mă întrebă flăcăul cu păr ca fuiorul de in, făcîndu-mi loc.
— Lenin scrie în ziar, spusei eu scoţînd din buzunar «Pravda», Lenin scrie că ne lipsesc multe…

Şi le-am citit cazacilor cuvîntarea lui Lenin cu voce tare, ca un surd triumfător.
Amurgul mă înveli în răcoarea înviorătoare a cearşafurilor lui vesperale, seara îşi lipi palmele materne de fruntea mea în flăcări.
Citeam şi triumfam, şi pîndeam, triumfînd, curba tainică a dreptei leniniste“.

La apariţie, Armata de cavalerie a stîrnit indignarea politrucilor sovietici. Însuşi Budionîi şi-a exprimat într-o scrisoare deschisă revolta faţă de ceea ce el numea denigrarea măreţilor cazaci.
În realitate, aşa erau cazacii din Armata de cavalerie.

Şi cînd termini cartea, te întrebi, mai mult decît nedumerit:
De ce dracu’ luptau cazacii lui Budionîi de partea Roşilor cînd, la fel de bine, puteau tăia cu săbiile şi împinge cu şpăngile şi de partea hunilor lui Attila?!