Cu adevărat, fiecare om ne învață o lecție. Unii, să nu fim ca ei

Lecțiile se învață la orice vârstă, în orice moment și în diverse moduri.
Oamenii pe care îi întâlnim nu apar întâmplător. O propoziție atât de des folosită, devenită clișeu, însă cu un adânc substrat.

Există o diversitate de oameni în viața noastră. Sunt oamenii pe care îi iubim, sunt familia și prietenii, sunt colegii de muncă și chiar necunoscuții cu care ne intersectăm.
Unii, prin simpla lor prezență, ne fac să zâmbim, alții rămân amintiri, unii fac sufletul să tresară, să ne facă să simțim că suntem parte a existenței lor, pentru ca mai apoi să înțelegi, de fapt, atunci când privești ultima pagină scrisă din poveste, că e un manuscris plin de lacrimi.

Sunt oameni care te dărâmă și te târăsc în mizerie, oameni care te înalță, îți dau viață și sens, unii ce te ridică sau te aruncă în cel mai mare hău, sau care îți întind mâna pentru a merge mai departe, oameni ce îți dau voie să respiri din nou, atunci când totul te sufocă.
Dar, dacă toți acești oameni nu ar fi existat sau nu ar exista, amintirea lor, amprentele lor, nu ar mai putea marca drumul nostru.

Avem nevoie de toate aceste clipe, de aceste interacțiuni, avem nevoie să le trăim pentru a înțelege că fără ele sufletul nostru ar fi rămas inocent, nu ar fi suferit atât de multe transformări. Fără acești oameni, sufletele noastre nu ar fi amprentate de zeci și sute de cicatrici, de răni ce par de nevindecat. Dar nici nu ar fi tresărit de bucurie.

De la oameni învățăm multe lecții, îi privim cu naivitate, asemeni unor elevi docili și luăm aminte la ceea ce ne predau. Iar la finalul lecției suntem nevoiți să ne alegem singuri concluziile.
Chiar dacă aceste lecții dor, rănesc, au greutate sau sunt superficiale, indiferent de forma lor ne învață să vedem lumea diferit, ne ajută să evoluăm, să ne înțelegem abisul interior.

Toate aceste trasee existențiale și pline de interferențe lasă răni. Răni mai mici, ce dispar asemeni unor gânduri efemere, răni mai mari ce nu se mai vindecă niciodată.
Și iubirile sunt la fel. Unele strălucesc pentru o clipă, altele devin eternitate, însă departe de noi, într-o lume sau un vis iluzoriu.
Și melodiile sunt la fel. Sunetele lor reamintesc momente, povești, trăiri tare bine ascunse în cotloanele sufletului.
Cu adevărat, fiecare moment, fiecare om își au rolul lor în a marca un destin, un drum, o cale.

Sunt atât de diferite toate tipologiile umane. Sunt oameni pe care îi întâlnești o singură dată în viață și care îți rămân întipăriți în suflet și oameni legați în prietenii eterne. Sunt oameni care vin și pleacă, precum un val al mării înspumate, iar tu crezi că atunci când dispari, cineva se va gândi la tine, va avea vreun un regret. Nu e nici de departe așa, pentru că fiecare om are drumul lui, destinul lui, starea lui de bine și propriul confort spiritual și uman.

Superficialitatea sentimentelor ne-a invadat și ne-a transformat în roboți stereotipi, inumani și intangibili, lipsiți de esență și sentiment, dar autosuficienți, aroganți, lipsiți de respect și empatie.
Cu adevărat, fiecare om ne învață o lecție. Unii, să nu fim ca ei.