Cu ce ne-am ales din Cucerirea Odessei? Nici măcar cu dreptul de a aniversa Cucerirea

1. Pe măsură ce citesc despre jertfa și vitejia românilor la Odessa, la Sevastopol, la Anapa, mă întreb: Și care a fost afacerea? După Războiul din 1877 am cîștigat Independența. Au murit mulți oameni, dar nu degeaba, putem spune. La finele Primului Război Mondial aveam România Mare. Jertfa de sînge a meritat. Dar după Războiul Sfînt ce-am avut? Ne-am dus pînă la Elbrus și Stalingrad, am avut zeci de mii de morți, am trăit spaimele războiului. Și după aia ce-am făcut? Am luat-o la goană înapoi. Nici măcar morții n-am putut să-i luăm cu noi. Și nu mă refer, vorbind de Ce afacere am făcut? la cucerirea de către ruși. Chiar dacă rușii plecau din România, chiar dacă am fi avut un regim democratic, tot ne-am fi întrebat, după primul bilanț al pagubelor umane și materiale:
De fapt cu ce ne-am ales? Basarabia și Bucovina le-am pierdut. Tot ce-am mai luat din Rusia cucerită a trebuit să dăm înapoi. Am lăsat în stepele rusești zeci de mii de morți. Mult mai grav, atingînd tragismul, chiar și faptele de vitejie gratuită nu le putem invoca, nici măcar aminti. De cîte ori am aniversat după 1989 cucerirea Odessei? De cîte ori am consemnat măcar într-un ziar, de la o tribună căderea Sevastopolului? În 2011, Rușii au aniversat 70 de ani de la debutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. În 2011, spre singulara mea indignare, în timp ce Ambasada Rusiei la București organiza un simpozion despre Marele Război de Apărare a Patriei, noi n-am avut curajul nici măcar să rostuim un simpozion al Secției de istorie a Academiei.

2. Găsesc timp pentru a mă uita mai pe îndelete la cărțile cumpărate de la anticarul din Piața Amzei, cel de la Tîrg și nu cel obișnuit, din colțul dinspre stradă al Florăriei. E un volum format mare, nițel flenduros, pentru că a apărut în 1913, dedicat împliniri a 25 de ani de existență a ziarului Adevărul. Dacă mă gîndesc că Adevărul a apărut neîntrerupt (cu excepția anilor 1916-1919) pînă în ianuarie 1938, cînd l-a interzis Octavian Goga, pe motiv de presă ”jidovită din Sărindar”, mă întreb dacă vreodată Evenimentul zilei v-a sărbători 49 de ani de activitate neîntreruptă. Zic neîntreruptă, deoarece după Război, Adevărul reapare, la fel de interesat de drepturile omului, mai puțin independent, numărîndu-se printre puținele gazete în care mai putea citi și despre Opoziție, intrînd în agonie după proclamarea Republicii și murind neștiut, ca toți cei în agonie de mult timp, în 31 martie 1951. Deocamdată, Evenimentul zilei va sărbători anul acesta 30 de ani de existență. Mai are 19 de ani de apariție neîntreruptă pentru ca concura Adevărul.

E Adevărul din 1913! Volumul se înscrie în seria aparițiilor editoriale tipice marilor cotidiane dinainte de Al Doilea Război Mondial. Redacția sărbătorea o aniversare prin cărți dedicate activității de pînă atunci. Rețin că volumul are multe file netăiate și dintr-o ochire poza lui Alexandru Cuza-fiul, ilustrație la articolul Campaniile Adevărului Pentru Republica română.

3. Din volumul Evocări (Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1954) îmi atrage atenția articolul lui Sadoveanu, Importanța mondială a literaturii ruse și sovietice. Despre importanța asta a mai scris Sadoveanu și în Lumina vine de la Răsărit, din 1946. Articolul din Evocări e datat 1948. Ceea ce mă face să cred că stă sub semnul saltului făcut de PCR de la democrație la lupta de clasă. Ar trebui să văd dacă e același articol din 1946 , dar cu unele modificări sau dacă e unul nou. Îmi notez pe ultima pagină, în vederea păstrării în memorie, pasajul în care Sadoveanu scrie negru pe alb despre contribuția romanelor polițiste la propagarea ideologiei imperialiste. Mai încolo, marele Sadoveanu, un scriitor care venea din interbelic, și nu de pe islaz, descoperit de Scînteia la Suflet popular, pune afacerea sentimentală în urma căreia a murit Pușkin în duel cu filfizonul franțuz pe seama unei conspirații țariste, menite a înăbuși un critic al realităților rusești din vremea sa! Citind bazaconiile astea și comparîndu-le cu publicistica interbelică a lui Sadoveanu, mă întreb dacă le scria Sadoveanu sau altcineva. Eu cred că le scria Sadoveanu. Avea însă teama păcătosului de a nu fi pedepsit de noua orînduire și atunci, spre deosebire de Călinescu, care-și susține originalitățile, el, Sadoveanu, face toate concesiile imbecile. L-aș compara cu vechii bolșevici din timpul Terorii staliniste, cei care, sfărîmați de tortură, dar și prăbușiți sufletește de singurătate, cedau și mărturiseau pînă și chestii pe care anchetatorii nu le ceruseră.