Cu ce se ocupau Plutoanele de propagandă din Războiul Sfînt

Românul și foamea. Despre năravurile românești s-a scris pe larg și temeinic. Le-au denunțat psihologii. Le-au trecut în revistă scepticii. Le-au luat peste picior scriitorii satirici. Așa cum sunt ei, scriitorii satirici, puțini, extrem de puțini la o literatură de mărimea literaturii noastre, dovadă că noi, românii, suntem incapabili să ne dovedim necruțători cu noi înșine.

Printre năravurile demascate deja de moraliști – de la Ispita trăncănelii pînă la toleranța blajină față de viciu, și el blajin, desigur – nu l-am întîlnit pînă acum pe cel dezvăluit de Tudor Arghezi în tableta „Cinci pîini și trei pești”, tipărit în „Mișcarea”, 11 ianuarie 1931. Istorisirea unei întîmplări cu cucoana picată ca din cer în hala de pește îi oferă lui Tudor Arghezi prilejul de a se mira de un nărav moldo-valah: Marea crăpelniță:

„Mirarea venea de la o populație care de cincizeci de ani se ospătează la fiecare masă bine, iar de sărbători cu deosebire. Friptura, peștele, piftia și vinul n-au lipsit niciodată bucureștenilor de sărbătorile din decembrie și ianuar, orice s-ar fi întîmplat, după cum bătrînii povestesc că timp de o sută de ani, cîți au apucat unii dintr-înșii, în România nu a suferit niciodată de foame, mai mult de o jumătate de ceas, nici un om. Pe vremea cînd o familie întreagă trăia cu doi lei pe săptămînă, nu erau bani și poate nici încălțăminte, în orașe, însă mîncarea prisosea întotdeauna, românul hrănindu-se de patrusprezece ori pe săptămînă cu friptura la grătar, pe cînd francezii mînca numai duminică rasol…”

Într-adevăr. Și alții decît Arghezi (printre aceștia mă număr și eu) s-au arătat mirați de această realitate românească: simplul cetățean se zgîrcește la toate produsele, cu o singură excepție: mîncarea.

La casele supermarketurilor, prin strîmtimea cărora clienții trec împingînd cărucioarele cu mîndria cu care minerul din reportajele comuniste împingea vagonetele cu cărbunele Cincinalului, poți vedea cărucioare pline vîrf cu mîncare. Te întrebi la un moment dat ce stomac trebuie să aibă clientul din fața ta ca să poată arunca în el atîta haleală.

*

Cu (ce) se ocupau Plutoanele de propagandă. La emisiunea „Om cu carte”, de pe TVR 2, dialogînd cu Mioara Anton (în studio) și cu Viorel Domenico (înregistrat), mă lămuresc în fine de afacerea Plutoanele de propagandă.

Titulatura m-a făcut să pufnesc în rîs cînd am dat de ea în volumul Mioarei Anton, „Propagandă și război”, consacrat propagandei românești pe Frontul de Est.
Plutonul de propagandă era alcătuit din ziariști, cameramani, fotografi și desenatori. Plutoanele erau subordonate Secției de Propagandă din cadrul Marelui Stat Major. Citînd un document din Arhivele Militare Române, Mioara Anton precizează că misiunea plutoanelor de propagandă era de a strînge „materialul necesar ce este folosit pentru propagandă și contrapropagandă în țară și în străinătate”.

La început, am fost convins că membrii Plutoanelor de propagandă mergeau în linia întîi pentru a-i dăscăli pe soldați despre cît de important era Războiul Sfînt. Mă împinsese la convingerea asta romanul lui Vasilli Grossman „Viața și destin”, care surprinde o secvență absurdă:

La Casa nr. 6, una dintre clădirile cele mai disputate între nemți și ruși la Stalingrad, în Bătălia dintre 23 august 1942 și 2 februarie 1943, comisar politic Krîmov se deplasează tîrîș pentru a conferenția în infernul de acolo. Rușii din Casa nr. 6 au coborît la nivelul omului primitiv, gata să folosească dinții pentru a rupe beregata dușmanului, neamț și el. Sub bombe, gloanțe și explozii, propagandistul Krîmov le vorbește despre situația internațională!

Așa mi s-a părut și imaginea românilor din plutoanele de propagandă.
Bag seama însă că Plutonul de propagandă de la noi nu făcea propagandă în linia întîi, ci culegea materiale pentru propagandă.

Viorel Domenico povestește în intervenția sa că filmele scenelor de război erau, practic, puneri în scenă de către cei din Plutoanele de propagandă, aflați în spatele Frontului. Mult mai important, aceste filme sau jurnale Actualități nu erau proiectate pentru cei din linia întîi. Nota lor de artificialitate i-ar fi nemulțumit pe soldați.

Filmele vizau pe civilii din spatele frontului, lesne de convins chiar și cînd secvențele n-aveau nici o legătură cu războiul real. Toate aceste îmi explică sentimentul de răspăr încercat ori de cîte ori am dat, în cartea Mioarei Anton, peste Plutoanele de propagandă. Membrii acestor plutoane mi s-au părut mult mai lași decît cei care dezertau. Asta pentru că acești bărbați în putere scăpau de linia întîi confecționînd materialele de propagandă despre ce frumos, ce măreț era să mori în linia întîi.