Cu conștiința la sociopat

Științele medicale știu că bolile sunt înlănțuiri de mecanisme, cercuri vicioase inițiate de cauze unice sau multiple și manifestate prin sindroame deranjante. Știu și că vindecarea completă și durabilă e mai mult o artă, care constă în decelarea și extragerea din ecuație a declanșatorului. Majoritatea, însă, se mulțumesc cu ruperea uneia sau mai multor verigi, atât cât să modifice tabloul supărător și să aducă, dacă nu dispariția totală a simptomelor, măcar estomparea lor. De cele mai multe ori rezultatul e doar o schimbare a peisajului, compus de data asta din reacții secundare și respectiv adverse, semn că remediile „funcționează” și că organismul „reacționează”.

O scurtă incursiune în terapeutică ne evidențiază câteva mari modalități prin care științele mai mult sau mai puțin consacrate abordează dereglările organismului. Uneori depistează cauzele, alteori ele rămân oculte chiar și după restabilirea stării de sănătate. Primul impuls la ilustrarea termenilor este să te întrebi dacă e vorba de însănătoșire/vindecare, sau de… și mai multă patologie, după cum sugerează bizarul numitor comun „patie” împrumutat de la gr. pathos care înseamnă „suferință”, „boală”. Se vorbește despre izo-, homeo-, alo- și respectiv anti… patie.

Dar să acceptăm denumirile și faptul că în principiu au la bază intenții salutare. Tot din grecește vin și prefixele desemnatoare de proceduri. Izopatia (izo înseamnă „identic”) merge pe principiul „cui pe cui se scoate” și se folosește de elementul cauzal (presupunând că e cunoscut!) – microorganisme sau toxine – mult diluat și atenuat (un fel de vaccin). Homeopatia nu lucrează cu „otrava” declanșatoare, ci se folosește de ceva similar (homoios, homeos), care la persoane sănătoase conduce la aceleași simptome. Prin evocarea potențialului perturbator, se speră ca sistemul de apărare din organism să se implice în restabilirea ordinii. (Exemplul clasic al urzicii căreia i se solicită ameliorarea urticariei și a altor afecțiuni manifestate prin erupții cutanate, mâncărimi și usturimi precum arsuri solare ori înțepături de insecte.) Pentru asta homeopații stau de vorbă cu pacienții ore în șir și extrag informații despre istoricul bolii și individualitatea fiecăruia. O amigdalită acută, de pildă, e tratată de homeopați cu extract diluat de beladonă – substanță care în doze mari ar produce dureri, febră și frisoane unei persoane sănătoase –, în timp ce izopații insistă pe tulpini atenuate/diluate de bacterii precum streptococii. Cât privește abordarea alopată (allos – în greacă – și alius – în latină – înseamnă „diferit”, „altul”) și respectiv antipată (anti, adică „împotrivă”), ei bine, ele sunt uneltele medicinii convenționale – cunoscută și ca medicina vestică/științifică –, adepta contrariilor și a împotrivirii. Ea recurge la antidot, la instrumente și medicamente cu care combate simptome ori presupusele cauze: febră, tuse, durere, inflamație, diaree, virusuri, paraziți, microbi. Din păcate, rareori vede corpul ca pe un întreg – fizic, psihic, energetic, spiritual și mintal –, ci mai degrabă ca pe o mașină cu multe piese care se cer controlate/reglate/schimbate/reparate etc.

Un exemplu grăitor ni-l oferă traumele psihice provocate de accidente, pierderea unui apropiat ori abuzuri fizice sau emoționale. În funcție de terapeutul consultat, tabloul clinic se modifică mai mult sau mai puțin spectaculos. Alopații blochează hormonii stresului generat de amintiri traumatizante și estompează panica cu un beta-blocant, medicament care activează butonul „delete” și „calmează” simptomele fără să rezolve ceva din restul problemelor pe termen lung. Izopații (psihoterapeuții) vor reevoca și reactiva emoțiile și vor confrunta cu ele pacienții în nenumărate ședințe, până li se va fi șters puterea angoasantă. Homeopații abordează crizele emoționale cu diluții și potențări de alcaloizi precum aconitina sau ignatia. Fiecare își alocă puteri tămăduitoare, dar singurii în măsură să acorde verdictul sunt pacienții.

Oare cum stau lucrurile cu organismul numit „societate”? Ca orice organism, ar trebui să funcționeze conform principiului „toți pentru unul și unul pentru toți”. De neconceput ca splina să bârfească și să saboteze pancreasul, ficatul ori globulele sanguine, ca rinichii să intre în grevă solicitând eliminarea din cursă a plămânilor, ori ca inima să asmută nervii simpatici împotriva parasimpaticilor. Tot așa și în societatea de care se (pre)ocupă elite întregi de specialiști, experți în sociologie și psihologii colective, asigurându-i funcționarea conformă și conviețuirea tuturor membrilor. Până când intră în joc sociopații profilați, la rândul lor, pe modelarea și manipularea mulțimilor!

Televiziunile germane rulează zilnic documentare istorice, cu speranța că episoadele de tristă amintire nu se vor mai repeta. (Cel puțin așa îmi place mie să cred!) În urmă cu câteva săptămâni unul din posturi a readus în prim-plan ororile din lagărele de concentrare naziste și Marea Eliberare a deținuților. Ca de fiecare dată, mă cutremur la vederea adulților împuținați la mărimea unor schelete și la greutatea unor copii. Pentru a nu știu câta oară mă întreb cum de e posibil ca oamenii să devină capabili de asemenea grozăvii. Ironic ca de obicei, destinul scrie pe burtieră cu litere de-o șchioapă despre situația disperată a populației civile din Gaza și despre foametea și teroarea care seceră zilnic vieți nevinovate. Involuntar mă întreb dacă făptașii de astăzi sunt urmașii victimelor de ieri, victime care prin suferințe inimaginabile au impus omenirii interdicția gândului celui mai firav la atitudini similare. Tot fără să vreau mă întreb și dacă victimele de astăzi ale atrocităților vor reuși să impună umanității aceeași (auto)cenzură morală peste ani și ani.

Răspunsul istoriei e de o franchețe dezarmantă: Nu toate victimele au voce și nu tuturor li se recunoaște dreptul de a se face auzit, încă și peste secole. (A se vedea impactul emoțional planetar pe care l-a avut prezentarea unei singure victime aparținând taberei „corecte”!) În general catastrofele de marcă antropică au lăsat moștenire doar nedumeriri despre putința transformării omului în fiară, ca și despre neputința de a se opune tiraniei. Majoritatea semenilor ar răspunde spontan întrebării despre verosimilitatea unei asemenea metamorfoze prin: „Nici vorbă de așa ceva. Nu poți convinge pe nimeni să-și abandoneze credința și aproapele și să facă rău cu bună știință, să-și toarne și tortureze vecinii, familia, prietenii sau doar iluștri necunoscuți care nu le-au făcut niciodată nici cel mai mic rău. Cum să ajungi din cetățean onest și onorabil o bestie, și asta peste noapte?! Că doar nimeni nu se naște canalie, darămite națiuni întregi!” Și atunci cum explicăm bestialitățile hunilor, mongolilor, osmanilor, și ale altor neamuri de bizantini, avari, britanici, slavi etc.? Cum explicăm ferocitatea cruciaților, a așa-zișilor comuniști ori a simplilor torționari? Cum ajunge turma să se transforme în haită ai cărei membrii se sfâșie reciproc, riscând să scufunde unica barcă în care se află cu toții?

Multă vreme a dominat convingerea că nația germană se remarcă printr-un sadism aparte. Numai că în ultimii 3.500 de ani (de la apariția „elitelor” puterii) istoria omenirii e marcată de mult prea mult război (3.250 de ani) și de prea puțină pace (250 de ani). Și mai cumplit: din 1945 și până astăzi ne putem lăuda cu doar 26 de zile în care armele au amuțit pe întreaga planetă! Treptat au avut loc mai peste tot procese gen Nürnberg și omenirea a început să accepte terifiantul fapt că… nația germană e departe de a fi singura capabilă de radicalism și radicalizare și că nu etnia este aceea care ne definește comportamentul. O serie de experimente sociale ne confruntă cu macabra revelație a calificării rapide ca torționari și a „torturii la ordin” și ne spun răspicat: „Se poate, și încă cum!” Ne-a demonstrat-o un dascăl din SUA anilor 1960, care a arătat „pe viu” cum propaganda insistentă ce se folosește de insinuantul „noi și ceilalți” transformă principiul de bază al unei comunități – solidaritatea – în hipnoză colectivă. Se poate, dacă lăsăm puterea pe mâna psihopaților și a sociopaților care fac ce știu ei mai bine: „tratează” conștiința și remușcările cu frica și teroarea potențate la apogeu. De ce metode se folosesc sociopații ajunși la cârmă? Depinde. Alopații combat logica cu iraționalul conform căruia cine nu gândește și nu acționează conform, e dușmanul (ne)declarat. Desființează filtrul care separă raționalul de barbarismul instinctelor și deconectează neuronii-oglindă prin comenzi autoritare și viziuni terifiante, până la orbirea emoțională. Izopații diluează și atenuează etica, morala și empatia și le dozează judicios, iar homeopații fac același lucru cu teama de responsabilitate. Rezultă o masă amorfă narcotizată de iluzia coeziunii și în realitate mai dezbinată ca oricând.

Scindarea e primul pas și condiția succesului. N-ai motive să te mai temi de elemente divizate și care împrumută bizarul comportament al moleculelor de apă: Când se încing, particulele se împrăștie care-ncotro. La punctul de îngheț domină aceeași distanțare și lipsă de implicare. Doar după dezgheț și cu ingrediente adecvate se mai așază lucrurile, ordinea se (auto)calibrează și eul se reculege și regenerează măcar temporar. Dacă vrei să deții controlul, ridică ziduri separatoare și fă să nu mai existe decât buni sau răi, prieteni sau dușmani, detractori sau colaboratori, științe sau conspirații etc. Urzește mitul „dreptății” și propovăduiește-l cu ajutorul morcovului sau al biciului, în funcție de „pacienți”. O să fii surprins câți delatori încolțesc instant. În cel mai scurt timp va circula convingerea perversă că orice metodă servește „cauzei comune”. Le șoptești în căști că e în ordine să-și abandoneze crezul și să-și schimbe moravurile, dacă împrejurările o cer. E normal să-și trădeze aproapele când se abate de la noua normalitate, și e chestiune de onoare să fii solidar cu „salvatorii nației”. Violuri, abuzuri, crime, fraude, descinderi, intimidări, rețineri… totul e legal și constituțional, și e fortificat prin citate extrase din context. Nu e nicio contradicție în devierea comportamentului, o spun „specialiștii” consulta(n)ți la cel mai corupt nivel.

Toate acestea ne sunt reliefate de celebrul experiment inițiat de Milgram în 1962, replicat și reprodus ulterior în multe alte țări pe cohorte diverse. Și el ne dezvăluie același adevăr cumplit: Se poate, și încă cum! Probanții au dovedit involuntar că nemții nu sunt singurii capabili de atrocități, ci orice popor e în stare să facă la fel, oriunde și oricând. Pe scurt: Sub pretextul studierii efectelor pedepsei asupra învățării, echipele compuse din „profesori” și „elevi”, au primit sarcina predării și respectiv însușirii unor termeni. La fiecare lapsus ori eroare de reproducere elevii erau „admonestați” cu un șoc electric de intensitate crescândă (din 15 în 15 volți). Ceea ce dascălii-cobai nu știau: Elevii erau de fapt actori puși să mimeze efectele șocurilor pe care ei credeau că le administrează. Terifiant sau nu: Două treimi dintre „pedagogi” au aplicat pedepse până dincolo de limita suportabilității (450 de volți), impasibili la urletele și zvârcolirile victimelor. A fost suficient ca instructorul să le comande pe un ton ferm că trebuie să continue, că nu vor suporta consecințele vătămării discipolilor și că totul decurge conform proiectului pe care n-au voie să-l pericliteze!

Diluția responsabilității și distribuirea ei în doze homeopatice asigură succesul samavolniciei în orice situație, de la segregări sociale la conflicte armate și pandemii. Cum se face că neuronii-oglindă clachează tocmai în asemenea situații? Ei bine, s-a constatat că funcționarea lor e influențată oarecum și de apropierea fizică a conducătorului proiectului și respectiv a victimei: Un „șef” distanțat fizic și aflat în spatele cortinei face ca torționarii instruiți de el să cadă din când în când pradă nesupunerii. Nu e la fel cu unul omniprezent (și omniprezent te poți face cu concursul neprețuit al delatorilor!). Cu victima lucrurile stau, se înțelege, invers: Una e să i te uiți direct în ochii îngroziți și cerșind îndurare de la centimetri distanță, și cu totul alta dacă ea e doar un punct oarecare pe hartă.

Experimentul funcționează în împrejurări diverse. În loc de profesori aplicatori de șocuri electrice poți lua experți în virusologie care să amenințe zi-lumină cu atacul virusurilor ucigașe, experți militariști care să trimită roiuri de bombe în capul „teroriștilor”, ori liste interminabile cu prevestiri apocaliptice – catastrofe ale căror remedii constau în cedări de drepturi și libertăți greu câștigate, în supunere oarbă, în renunțarea la (gândire) critică, și în denunțarea „sabotorilor”. Curând, cu greu mai dai de neuroni care să se mai uite și în oglindă, iar mustrările conștiinței mult diluate nu se mai întrezăresc. Că pofta vine mâncând și că lista nelegiuirilor legitimate se prelungește aproape de la sine e limpede-cristal pentru oricine înțelege dedesubturile psihicului uman. În cel mai scurt timp majoritatea se metamorfozează în satrapi. Niciunul nu mai vede, nu mai aude și nu se mai sinchisește de chinurile și disperarea victimelor sadismului pur, ci simte doar aburii puterii cu care a fost învestit. Nu mai atinge neocortexul nici măcar insignificantul procent descris de neurobiologi, și toată ființa e oglinda celui mai feroce primitivism.

Ce determină masele de oameni să acționeze ca unul, deși până nu demult gândirea și atitudinea lor erau cum nu se poate mai eterogene? E clar că biciul care-i mână pe același coridor îngust nu poate fi decât frica. Ea îndeamnă la supunere necondiționată și împinge la trădări abominabile cu scopul salvării propriei pieli. Iar morcovul e reprezentat de diluția responsabilității. Tragismul obedienței constă în alterarea setării indivizilor. De la autonomie și autodeterminare ei sunt trecuți pe funcționarea strâns legată de sistem și transformați în „agenți”, în instrumente dedicate satisfacerii dorințelor altora. În starea de agent prins în plasa ierarhică, individul se pierde și nu-și mai asumă întreaga responsabilitate pentru faptele sale, convins fiind că acționează pentru binele comun. Așa se face că cel mai prietenos dintre pământeni poate deveni peste noapte un tiran de o brutalitate ieșită din comun. Poate, dar nu e musai să și devină astfel!

Vestea bună este că dinamica de grup e influențabilă în ambele sensuri: spre rău, dar și spre bine. Din fericire, nu toți se lasă târâți în beciul instinctelor primare și rezistă capcanelor întinse de sociopați. Există „oi negre” și „lupi singuratici” care nu-și cedează demnitatea, nu-și abandonează simțul răspunderii și nu se lasă transformați în instrumentele puterii vremelnice. Cu cât mai mulți Oameni prin preajmă, cu atât mai sortit eșecului e experimentul hoților puterii. Ei sunt luminițele de la capetele tunelurilor groazei și adevăratul motor al evoluției. Pun bețe în roate tiranilor și încearcă să deschidă ochii maselor și să le îndemne să gândească singure. O fac știind prea bine c-o să moară singuri – după ce-și vor fi primit porția de lapidare. (Ba mai mult: Primii care ridică piatra și le întorc spatele o să fie tocmai aceia pentru care au luptat.) Firește că societățile organizate ierarhic au un avantaj evolutiv și că e bine să existe disponibilitatea de a asculta de cineva. Sigur că respectarea ordinii și a ierarhiilor sunt sinonime cu supraviețuirea ca specie, dar depinde enorm și de cine asculți. Autoritățile sunt benefice atât timp cât servesc menținerii întregului și nu scindării pe grupări, unele mai „egale” decât altele.