Cu dreptul, la vot!

Pe insulă se nășteau, de secole, mulți copii cu handicap (vai!, cîte tipuri de handicapuri există și la cei, teoretic, nehandicapați!). Dar parcă și mai mulți, în zecile de decenii în care medicina modernă a devenit din ce în ce mai înfloritoare. (Dacă stau să mă gîndesc bine, ”înfloritoare” n-ar fi, neapărat și incontestabil, o caracterizare apropriată – poate numai pe criteriul randamentului -, aceasta aducîndu-mi în minte o imagine cu tot mai vaste cîmpuri de diverse flori – unele chiar otrăvind aerul cu parfumul lor prea intens -, cu preț bun pe piață, care, în ciuda cultivării atente, tot se vestejesc la un moment dat. Așa că trebuie valorificate repede.)

Înțelepciunea laică vehicula două explicații pentru fenomenul în cauză, complementare și cu mare încărcătură logică.

Una spunea că bărbații de pe insula, stearpă pe alocuri, se făceau lupi de mare, ca să cîștige existența familiilor lor. Cei mai slabi de înger sau, de-a dreptul, neastîmpărați, aduceau acasă, din lungile lor călătorii, de prin porturile de escală, și sifilis. De aceea, la casele bătute de păcate, se nășteau progenituri cu tare.

A doua spunea că, deoarece mulți au fost cei care s-au dat cu papistașii, pe vremea cînd insula a fost sub stăpînire latină, familiile prozeliților se pomeneau cu mulți demonizați, în arborele lor genealogic.

***

Iorgos era un bărbat frumos, între două vîrste, cu păr buclat și trup statuar, chiar dacă nu prea înalt. Chipul îi era ca o copie de pe-o efigie antică, cu o expresie a feței ca împietrită și cu privirea ca venind de departe. Nu era sociabil dar nici nu deranja pe nimeni, cu toate că se zvonea cum, deseori, își bătea părinții. Probabil atunci cînd neglija sau refuza să-și ia medicamentele prescrise. Dar acestea erau secrete de familie și rămîneau ascunse în sufletele apropiațiilor și în spatele obloanelor întredeschise, ca de casă în doliu – după obiceiul locului.

Locuitorii se învățaseră cu el; alerga ore-n șir, zeci de kilometri, aproape zilnic, avea o formă fizică desăvîrșită. Ar fi ajuns, ușor, pe primul loc, la orice maraton. Sau chiar la concursuri pe distanțe și mai mari. Cînd se simțea singur, coborînd de pe dealuri, bolborosea non-stop.

Un instantaneu de normalitate convențională și, probabil, singura ocazie cînd Iorgos ieșea din casă la pas, împreună cu părinții, era la alegeri. Se ducea și vota, ca toți oamenii. Dup-aceea, dacă era timp frumos sau, de-a dreptul, vară, își dădea jos cămașa și o rupea la fugă pe coclauri.

De cînd i-au murit părinții, n-a mai fost văzut alergînd. Se spunea că l-au luat pe sus din casă, l-au sedat și l-au dus la ospiciu, într-un oraș mai mare. Casa familiei s-a părăginit cu totul. Obloanele, vrute întredeschise, atîrnă acum din țîțîni, permițînd accesul razelor de soare în hruba nelocuită.

Mai mult ca sigur, Iorgos se simte, acum, ca un ogar în lanț. Mai mult ca sigur, nu mai ajunge nici pînă la urna de vot, cînd se țin alegeri. Dar, poate că ajunge urna la el. Cît o mai trăi…

***

Irini era oarbă și ieșea din casă o dată pe lună. O ajuta mama ei să urce în taxi și coborau, din satul de pe munte, la unitatea de poștă a comunei, ca să-și ridice pensia de handicapat. Aceasta fusese obținută, pe drepte, după demersuri și evaluări din partea mai multor comisii. În ultimă instanță, pusese o vorbă bună și un ”cutărică”, fapt pentru care Irini îi era foarte îndatorată. De aceea, la alegeri, fie ele parlamentare sau locale, se făcea o excepție și o cheltuială-n plus, o urca maică-sa într-un taxi și se duceau la vot.

***

Baba Ghița avea 96 de ani bătuți pe muchie și nu mai era ambulatorie. Dar mintea îi era încă ascuțită. Avea șase copii risipiți nu numai prin țară dar și în afara ei, de le uitase chipurile dragi. Unii dintre ei aveau familii pe care nici nu le cunoștea. Probabil că unii dintre nepoții ei nici nu știau cum o cheamă. Încerca să se consoleze cu faptul că frații se aveau bine între ei și puneau mînă de la mînă ca să-i găsească și să-i plătească o îngrijitoare.

Baba Ghița, muncită și încercată de viață, se alinta spunîndu-și că a parvenit, la bătrînețe, și schimbă damele de companie ca pe cămăși. De obicei, nu se prea putea înțelege cu ele, căci vorbeau altă limbă, dar ultima ”aghiotantă” era mai învățată și putea conversa un pic cu ea. Nu mai avea demult, nici prietene și nici vecine cu care să spun-o vorbă. Iar la telefon, cu copiii, era un chin: nu numai pentru că nu mai auzea prea bine, dar se nimerea să fie și linia proastă.

Zilele astea, însă, pe baba Ghița o păștea o surpriză! Mezinul urma să lase totul – serviciu, familie – și să vină să o vadă, în mare grabă. Aducea cu sine și un cărucior cu rotile, ca să poată s-o scoată infirmiera la cîte-o mică plimbare pînă-n josul străzii. Trecuse mult timp de cînd vedea afară numai prin fereastra din dreptul patului, cînd o ridica îngrijitoarea-n perne…

Mezinul – om în toată firea, cu noroc și la bani și în dragoste și cu copiii la facultate – a stat o zi și-o noapte. Veneau alegerile și el vota în capitală. Au spus cîte-n lună și în stele, de nu se mai sătura maică-sa să-l asculte și să-l soarbă din ochi. Printre altele a și dăscălit-o pe cine să voteze poimîine, chiar dacă alesul nu era pe placul dumneaei.

La plecare, după cea a îmbrățișat-o pe bătrîna mamă, adusă cu căruciorul pînă-n pragul ușii ca să se bucure cum o ia fi-su din loc, într-o mașină performantă, a strecurat o bancnotă în buzunarul infirmierei pentru efortul suplimentar pe care-l va face curînd, ca să o ducă pe bunicuță, pînă-n capul străzii, la vot.