Cu focul nu-i de joacă

Trecerea de la un an la altul a fost ca o operație chirurgicală sub anestezie parțială. Am văzut, am auzit, am cugetat, poate, dar nu am simțit nimic. Că doar nu se poate numi simțire destrăbălarea la date fixe!

Sărbătorirea noului an – înfățișat și grafic ca un copilaș nou-născut, deci cu depline rezonanțe idolatre – este un obicei păgîn care viza, inițial, luna Martie, la romani dar și alte luni ale anului, la alte popoare. În 1691, Papa Inocenție al XII-lea a stabilit ca dată modernă a noului an, 1 Ianuarie. Manifestarea sărbătorească a acestui eveniment este revelionul – o schimonoseală lumească/ritualică -, care a fost introdus la noi, pentru prima dată, sub semnul casei regale de Hohenzolern (presupun eu, pentru a da un exemplu plebei, care nu se dezbăra de sărbătorirea anului nou în luna martie). Așadar, revelionul ar putea fi văzut și ca o unealtă de condiționare a maselor, dar și ca una dintre găinile cu ouă de aur din cotețul păpușarilor. Revelionul este de-asemenea încă un pretext pentru a circula bănoșii și pentru a se bucura tot omul de rînd de încă o zi liberă, chiar dacă asta îl stoarce de bani și de puteri.

A! Ca să nu mai menționez că sărbătorirea anului nou surmontează, în conștiința omului nou, praznicul Sfîntului Vasile cel Mare, deja batjocorit de societatea de consum prin promovarea acestuia drept santa claus, moș gerilă etc., în cadrul unei operațiuni de propagandă – învechite dar mereu eficace -, care ne schimbă anu’ și macazu’. Praznicul noului an vine, iată, curînd după cel al Nașterii Domnului, pentru a-i menține în derivă pe cetățenii unei nații, în trecut, prin excelență, Ortodoxe. Este, vedeți dumneavoastră, o sărbătoare mai veche decît Prima Venire a Domnului, căci o inițiaseră babilonienii cu 6000 de ani în urmă. Pe atunci – și timp de milenii -, pentru a avea un an bun (dar și cu alte ocazii), cu realizări, îmbelșugat, se făceau sacrificii de animale și chiar umane.

***

Se ridică părul pe noi cînd realizăm că nici noi, astăzi, nu ducem lipsă de ritualuri contemporane de sacrificii animale sau umane – de proveniență științifică și de factură… umanitară -, cum ar fi experiențele pe animale, pe oameni, eutanasierea, avorturile, colectarea de organe etc.

Dar ce? Nu auzim și de organizații secrete, diavolești, care recurg la sacrificii ritualice de copii și adulți? Să aduc la cunoștința cititorilor – sau să le reamintesc celor deja în temă -, că, de exemplu, în anii 1991-1993, Sataniștii din Palini (organizație alcătuită din doi bărbați de aprox. 20 ani și o minoră, împreună cu simpatizanții lor, liceeni, ucenici sataniști și care activa în suburbia ateniană cu același nume), au sacrificat o adolescentă de 14 ani, Dora Spiropoulou – în luna august 1992 – și pe Garifalia Iourga, 28 de ani, mamă a doi copii, în aprilie 1993. Pe adolescentă au atras-o în grupul lor, în scopul de a o iniția în satanism dar, în schimb, au sugrumat-o, au violat-o și au ars-o. Pe mamă au răpit-o de pe stradă cînd se-ntorcea de la slujbă, au dus-o pe un teren viran unde au strangulat-o, după care au lovit-o în cap cu un bolovan.

***

Sacrificarea victimelor prin incendiere oferea un spectacol deosebit și o bucurie nemărginită popoarelor care cultivau tipul acesta de ofrande patronilor lor duhovnicești – demonilor-zei. Vezi bine, însuși Iulius Cezar, dar și geograful Strabon (de fapt o poreclă, care se traduce Șașiul), descriau, oripilați, obiceiul druzilor de a înghesui victimele (prizonieri de război sau răufăcători), într-un uriaș ”om de răchită”, căruia îi dădeau foc la miezul nopții, în timpul unor petreceri cu dansuri, mîncare și vin.

Ci iată că ajunsă aici cu mica mea incursiune în tradițiile tenebroase și macabre adoptate de adepții celui rău, generată de tristețea care mă cuprinde văzînd tenacitatea cu care popoarele Ortodoxe cultivă datini păgîne, simt nevoia să-mi exprim cel puțin o nedumerire: de ce, în ultimii ani, este o așa inflație de incendii cu multe victime omenești?  De ce, în cazul de actualitate, din Elveția, incendiul s-a întîmplat de anul nou?