Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan

11. Domnule Iliescu, veţi fi preşedintele unei ţări care face reforme de Dreapta şi va fi o tragedie!

A fost un capriciu simpatia dumneavoastră pentru Funar?
Nu, n-a fost. Ca să explic, fac mai întîi o parantează. I-am reproşat întotdeauna lui Iliescu că a candidat. În ultimul timp, el m-a şi citat de cîteva ori în legătură cu această opinie. Iată, nu m-am înşelat nici în legătură cu acest lucru. Întreaga evoluţie a evenimentelor de după septembrie 1992 a confirmat tot ce i-am spus eu atunci. I-am spus cu sinceritate, pentru că sînt ca un medic în analiza politică. A fost o întîlnire celebră între Ion Iliescu şi redactorii-şefi ai ziarelor. Eu am şi scris. Dar ar trebui să povestesc chiar mai mult despre întîlnirea care a avut loc la vila Parc 1 sau 2, undeva pe malul lacului Herăstrău. Probabil, graţie unor consilieri cu care mă înţeleg, Iliescu a acceptat cu greu să vin şi eu. Erau Andronic, Andon, oamenii lor. Am avut o tactică, de fapt am un instinct al acestor confruntări. Au luat cuvîntul toţi, de la Horia Alexandrescu, pînă la Everac. Acesta era atunci comentator politic la „Românul“. Cînd m-am întrebat de ce l-a preferat Iliescu, mi-am amintit că Everac are acest fel de a spune tîmpenii cu voce gravă. Să nu uităm că Iliescu este inginer. E un lucru pe care mulţi îl neglijează. Dar cu pretenţii de cultură. Lui întotdeauna, şi înainte de Revoluţie, îi plăcea să meargă să se întîlnească cu actorii, să meargă la teatru. Are acest complex al culturii. În acest context, el preferă un anumit gen. Pleşu nu-i place. E prea înalt pentru el. Lui îi plac Marin Sorescu, Eugen Simion, Everac. Genul de intelectuali mediocri ca oameni. Cum să spun, ei nu sînt Nichita Stănescu. Într-o povestire a lui Hasek, eroul principal spune: „Nu se poate fără o gaură în cap!“ Toţi aceşti oameni, care îi plac lui Iliescu, n-au „o gaură în cap“. Nu sînt personalităţi accentuate, nu sînt nebuni, nu sînt imprevizibili. Sînt nişte oameni de cultură foarte serioşi, dar banali. Ăştia-i plac lui Iliescu. Pe mine n-are cum să mă placă, eu sînt imprevizibil, pot să stau de vorbă cu el şi după aceea să-l înjur. Preferă genul de intelectuali cu care să se simtă confortabil şi printre care se simte un cititor. Everac este genul, lasă impresia că este foarte serios. La întîlnirea aceea a spus nişte prostii cît el de mari. Dar l-am văzut pe preşedinte că-i place această chestie. Eu am stat, am stat… După vreo jumătate de oră de discuţii, toată lumea se întreba de ce nu zic şi eu ceva. Lumea se grăbise să se arunce, să întrebe, să spună, să-şi dea cu părerea. Dar începuse deja tensiunea: de ce nu spune Cristoiu nimic. A-a, Iosif Boda, care era consilierul lui de analiză politică, a şi zis, domnilor, dar, totuşi, domnul Cristoiu nu spune nimic? Eram adversarul lui. Atunci am fost foarte sincer şi foarte dur. I-am spus, în esenţă, acest lucru pe care şi-l aminteşte şi acum. Domnule preşedinte, eu vreau să fiu sincer. Dumneavoastră puteţi să candidaţi. Candidaţi şi veţi cîştiga. Presa va fi bucuroasă. Dumneavoastră sînteţi subiectul care umflă tirajele noastre. Dacă n-aţi mai fi, ne-ar scădea tirajele. Dar pentru dumneavoastră asta va fi o mare nenorocire. Pentru ţară poate nu va fi. Lui i-a căzut faţa. Are această chestie – se trădează. Zic, dumneavoastră sînteţi un om de Stînga – asta sînteţi. Veţi fi obligat să fiţi preşedintele unei ţări care face reforme de Dreapta. Ascultaţi ce vă spun… Şi el mereu îşi aminteşte acuma. Ţara asta nu poate decît cu reforme de Dreapta. Veţi fi obligat să faceţi ceva împotriva firii dumneavoastră, împotriva inimii dumneavoastră. Veţi vedea mase de oameni sărăciţi. Va fi o dramă. Dacă n-aţi candida, aţi rămîne în opoziţie. Cine va conduce opoziţia de Stînga în România în următorii ani, va fi cel mai puternic om. Şi s-ar putea ca într-un an să v-aducă masele pe braţe la Cotroceni. Atunci veţi fi adevăratul preşedinte al României. Nu ştiu ce-a bălmăjit. A spus, sigur, l-au mai sfătuit şi alţii, că s-a gîndit, dar crede că va candida.

(Din volumul Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, editura Contraria, București, 1993)