Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan. 12. În aceste momente ţara e moartă. Are nevoie de un bărbat istoric

Mi se pare ilar ca Ilie Verdeţ să fie şeful opoziţiei de Stînga
Inima lui Iliescu e acolo, la Stînga şi altă obiecţie pe care nu i-am făcut-o la întîlnire, dar pe care i-o făceam era următoarea. Sunt mulți în Parlament care şi-au bătut joc de numele de parlamentar. N-a lansat niciodată un mesaj în care să-i pună la punct pe aceştia. Nu şi-a chemat niciodată partidul la o discuţie. În legătură cu corupţia, a avut atîtea lucruri contradictorii… Şi era un domeniu cu care se putea obţine cel mai mare capital politic la noi. El este un om eminamente cinstit. El trebuia să se situeze în fruntea luptei împotriva corupţiei încă şase-şapte ani. Dar nu are curajul să se debaraseze de derbedeii, de escrocii din jurul lui. Aceştia, la un moment dat, l-au cunoscut. În seara respectivă, ca să revin la Funar, cînd au apărut pe post toţi candidaţii la preşedinţie, la prima întîlnire, din diferite motive, am înţeles că Iliescu a avut tactica să stea mai deoparte. Să ne amintim că Funar a impresionat. A venit cu un stil nou, dinamic, hotărît, decis. Era într-adevăr al unui bărbat politic. A fost şi părerea miilor de telespectatori. Las la o parte pe cei care erau înverşunaţi anti-PUNR. N-am scris însă că sînt de acord cu Funar. Am şi obosit să spun asta. Ca analist politic am făcut cronica spectacolului. Sigur, după ce mi-am dat seama, la vreo jumătate de lună, că n-are nimic în cap, devenind ridicol, mi-am modificat opiniile. Dar mi le-am modificat împreună cu cititorul, cu spectatorul, nu brusc. Dacă Funar ar fi fost un reformist ca lumea, ar fi avut ceva în cap şi n-ar fi fost un trăsnit, ar fi avut imaginea unui mare bărbat politic. De acest stil are nevoie România acum. Este un moment, repet, în care România pierde într-o zi secole de istorie. Politica externă este moartă. N-are dinamism, nu vezi nici o iniţiativă. În afară de a fi remorca Occidentului, de a fi obsedaţi de a intra în Consiliul Europei, de a primi clauza naţiunii celei mai favorizate, nu mai avem nici o iniţiativă. Nu dinamismul lui Ceauşescu, ci dinamismul din perioada interbelică. Nu mai facem alianţe regionale. România nu mai are acel joc specific dintotdeauna, de a acţiona pe mai multe planuri, de a avea aliaţi şi la vest şi la sud… Şi politica internă se află în stagnare, lipseşte strălucirea ideilor. Nu apar soluţii care să înflăcăreze masele, să le unească.

Cum credeţi că a pornit fenomenul Piaţa Universităţii? A fost scenariu sau un eveniment spontan?
Am comparat-o totdeauna cu demonstraţia studenţească de la 8 noiembrie 1945, de ziua regelui.

Care a fost scăldată în sînge…
Da, cînd a fost ultima mare manifestare anticomunistă, ultima mare zvîcnire a studenţimii. Ei, aceasta a fost la început Piaţa Universităţii. Era tinerimea care vedea cum, treptat-treptat, se întorc la putere toţi mastodonţii comunişti, nu era vorba de adevăraţii comunişti… Ca Pătrăşcanu sau alţii care au ales conştient această doctrină. Ci activiştii slinoşi mintal, groşi la obraz, cu fruntea îngustă, care nici măcar nu credeau în comunism. Ca dovadă, au devenit imediat întreprinzători. Comunismul, ceauşismul, pentru ei era o modalitate de a supravieţui, de a avea privilegii. Este regretabil că oameni ca Roman, Caramitru, Pleşu, Dinescu n-au sesizat ce era acolo în Piaţă. Pleşu, spre exemplu, a spus în CPUN să se pună furtunul cu apă pe ei, iar Caramitru n-a vrut să treacă niciodată pe acolo, deşi fusese invitat.

Tot atunci, s-au despărţit apele şi între revoluţionari. Dumitru Dincă, în Piaţă, Dan Iosif, la Palatul Victoria.
Dincă a fost sufletul Pieţii. Am văzut un film al televiziunii franceze, dat după alegeri, în care autorul făcea o paralelă între Dan Iosif şi Dincă. Dincă era în Piaţa Universităţii, iar Dan Iosif era ridiculizat, vorbind cu gura plină. Cînta în maşină: „Iliescu te votăm, te votăm tot neamul / Ca să moară de necaz Raţiu şi Câmpeanu“. Şi mai era în acel film o imagine… Adrian Năstase, marele european de astăzi, pe atunci purtător de cuvînt al FSN-ului, sărea în sus de bucurie, cînd a aflat că Iliescu a fost ales.

A fost o greşeală prezenţa în Piaţă a domnului Raţiu?
Era normal să vină opoziţia. Ei au evitat un timp să participe ca nu cumva să se interpreteze negativ, de parcă opoziţia ar fi fost un „outsider“ şi unde se ducea pîngărea totul.

(Din volumul Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, editura Contraria, București, 1993)