Eraţi în pericol de a fi împuşcaţi?
Da, ne-am zis, ce ne puteau face? Ne puteau împuşca. Asta mi-aminteşte de o scenă care spune totul despre mine. În 1971, cînd eram asistent, vara, m-am dus acasă, la ţară. Trebuia să mă duc în satul vecin cu o bicicletă. Trebuia să trec un pîrîu. Nu era pod şi apa era destul de mare. Normal era să mă întorc şi s-o iau înapoi cale de vreo trei-patru kilometri pînă la pod. Dar această idee de a mă-ntoarce m-a scos din sărite şi am trecut prin apă. Era să mă înec. Am aceste momente cînd, nu ştiu, poate orgoliul sau poate altceva acţionează în mine.
Cînd aţi văzut minerii?
A doua zi dimineaţa, cînd m-am întors la redacţie. Erau în Piaţa Victoriei. O luasem pe jos pînă acolo. Aveam acea curiozitate de gazetar de a trăi evenimentul. Am luat-o pe Ana Ipătescu şi i-am văzut înşiraţi de-a lungul bulevardului pînă spre Piaţa Universităţii. Iarăşi am asistat la manifestările isterice ale fesenistelor. Admiratoarele lui Petre Roman!… De cîte ori îmi amintesc de asta, mă enervez pe Petre Roman. Îmi dau seama că şi el era în vîrful lor. Asta ca să pun capăt tuturor discuţiilor în legătură cu simpatia mea faţă de Petre Roman… Cert că Piaţa Universităţii fusese ocupată. Şi, dacă nu mă înşel… da, da, m-a oprit un miner. Legăna în mîini o bîtă. Şi iar a acţionat acel resort al meu, cînd m-a întrebat cine sînt. Atunci l-am luat foarte tare, l-am întrebat: „Dar mata în calitate de ce mă întrebi? Eşti miliţian? Vezi-ţi, domnule, de treabă!“ Cam în genul ăsta… Am vorbit cu atîta siguranţă încît el o fi crezut că sînt fesenist, lider de partid sau în guvern, poliţist, SRI-ist. Imediat a dat înapoi şi m-a salutat: „Da, să trăiţi!“ S-a liniştit. De fapt, începuse să mă scoată din sărite. Am salvat, împreună cu un ofiţer, o femeie cu copil pe care minerii voiau s-o linşeze, considerînd-o bişniţară. Atmosfera era absolut deprimantă. Cînd am ajuns la „Zig-zag“ am avut o altă surpriză. Trebuie să fac o paranteză. Noi, în aceşti trei ani, nu am văzut foştii arătîndu-şi ghiarele. Cred că stau ascunşi. Ei, eu am avut o imagine în care foştii se pot manifesta. „Zig-zag“-ul era la etajul doi sau trei al unei clădiri în care jos, la parter, era ceva, un sindicat, care ţinea locul UGSR-ului. Oricum, erau din foştii UGSR-işti. Pînă atunci fuseseră foarte binevoitori – „bună ziua“, „să trăiţi“… Mă rog, „Zig-zag“-ul era o revistă puternică, şi eu eram un ziarist puternic. Dar, în dimineaţa zilei de 14 iunie, ăştia, deodată, s-au schimbat. Gata, le venise apa la moară. Simţeam ostilitatea lor, simţeam că sînt gata-gata, dacă li se dă vreo dispoziţie, să mă aresteze.
V-au devastat sediul redacţiei?
Da, în aceeaşi zi… Mi-au luat o maşină de scris pe care o cumpărasem, ţin minte, cînd eram asistent. Era un fel de amintire. Mi-amintesc ca de un coşmar de dimineaţa aceea. Erau torente de imbecilităţi la radio. Vorbeau de flamura verde, de legionari. În ziarul lui Petre Roman apăruse o fotografie cu o maşină arsă şi se spunea: „Acestea sînt produsele legionarilor de la «Zig-zag» şi de la «România liber㻓. (Noi eram pe primul loc). După aceea, tipografii au cerut să se scrie că ei nu sînt de acord cu articolul meu despre mineriadă. Tipăream „Zig-zag“-ul la Alexandria. Mie mi s-a părut o chestie gazetărească extraordinară şi am scris. N-am scris niciodată despre 13 iunie.
V-aţi făcut notaţii de jurnal în perioada aceea?
Nu, nenorocirea e că nu mi-am făcut atunci. Chiar şi acum, cînd îmi amintesc de 13-15 iunie, îmi este suficient ca să pierd orice echidistanţă politică. Nu pot să spun că este din cărţi, nu pot să spun că este din gazetă, nu pot să spun că am ascultat opoziţia. Eu am văzut! Această mineriadă este una dintre marile crime, oricît ar încerca puterea s-o ascundă.
Dar nu v-au căutat acasă?
A-a, nu mai spun că după asta m-am dus acasă, pe 14 după-amiază. La mine sunau în draci toate telefoanele. Circulau tot felul de zvonuri. Că am fost linşat, că am fost bătut. Mi-am dat seama că lucrurile se schimbă, cînd au apărut seara la televizor, mi se pare, Pleşu şi Dinescu. Alţi colaboraţionişti – degeaba au apărut la televizor. Cum e posibil ca şi el şi Caramitru şi Pleşu să nu-şi fi dat demisia imediat, cînd colegi de-ai lor erau mînaţi ca vitele pe străzile Bucureştiului? Părerea mea este că mineriada nu are nici o justificare. Dacă nu va fi un proces penal, măcar un proces istoric tot va fi. Nici o justificare nu are. Chiar dacă la 13 iunie nu a fost înscenare şi au fost oameni care au atacat sediul Ministerului de Interne. Au atacat sediul Ministerului de Interne, au atacat Poliţia. N-au atacat civili pe stradă, n-au fost sub protecţia poliţiei ca minerii. Cum este posibil să laşi să-şi facă de cap, într-un oraş ca Bucureştiul, o populaţie civilă, ca minerii? Erau folosiţi c o armată. N-aveau voie, degeaba mi se spune mie… Nu există nici un argument. N-aveau voie. Chiar dacă Ion Iliescu nu i-ar fi chemat. Dar el i-a chemat, împreună cu Petre Roman. Chiar dacă nu i-ar fi chemat ei, n-aveau voie să-i lase. Mai ales că minerii erau de-ai lor. Se putea ţine o simplă cuvîntare şi erau trimişi acasă. El i-a trimis în Piaţa Universităţii. Să admitem că nu i-a trimis. Deşi există înregistrarea radio – înregistrare, să fie limpede! – a pateticului discurs. Bine, admitem că Iliescu n-a făcut-o. Dar unde era poliţia, unde era armata? Repet încă o dată, era foarte uşor să scoţi minerii din Bucureşti. Sînt unul din autorii care a scris despre mineri, la a doua venire a lor, în martie 1990. am avertizat că ei vor mai veni. Şi am explicat: regimul acesta a învăţat şmecheria de a chema în ajutor populaţia civilă înarmată. Dacă ar aduce armata sau poliţia, imediat faptul ar fi receptat în Occident ca o încălcare a drepturilor omului. Şi ar fi fost ca pe vremea lui Ceauşescu. Dar o populaţie înarmată cu pari şi bine instruită, cum sînt minerii, este la fel ca o armată. Însă e una să tragă armata şi alta să bată minerii. Ei nu omoară, eventual schilodesc, sperie şi în acelaşi timp e considerată populaţie civilă. Iată viclenia puterii. Ceauşescu, dacă găsea un element din ăsta, de şoc, aducea şi el pe cineva. Ăia veneau, dădeau cu parul în baricadă şi ce puteai să le faci? Se bătea român cu român – armata nu era implicată. Clar, minerii au reprezentat o armată, o forţă de represiune. Şi nu există justificare nici pentru Petre Roman…
(Din volumul Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, editura Contraria, București, 1993)
Lasă un răspuns