Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan

5. Şi acest Dumnezeu, care era deprins să coboare din avioane, apare dintr-un nenorocit de Tab

Aţi văzut terorişti?
Nu.

Armata trăgea?
Nu, n-am văzut. Ţi-am mai spus, în 22 decembrie am simţit în fiecare moment că, de fapt, revolta era şi-mpotriva mea. Asta-i culmea. Îmi erau străini cei care se revoltau.

Cînd au început să tragă teroriştii, ce aţi crezut?
De pe Ştefan cel Mare, de acasă, am auzit toată canonada de la Băneasa: eram convins că Ceauşescu se întoarce. Credeam că este vorba de revolta unor trupe, de nişte bătălii care se duc.

Cînd vi s-a spulberat acest gînd?
Cînd s-a dat filmul cu scena în care a fost omorît.

Pînă în 25 decembrie?
Da, am fost convins că nu poate fi răsturnat.

E un paradox?
Nu-nu, nu-i un paradox… Pe mine m-a şocat ieşirea din tab, cînd îşi ia căciula din cap şi-şi trece cu degetele prin păr. Aveam imaginea lui hieratică, ca un mit, ca un Dumnezeu. Şi acest Dumnezeu, care era deprins să coboare din avioane pe covoare, apare deodată dintr-un nenorocit de tanc. Ăla a fost momentul şocant, după aceea am intrat în convenţia filmului. În acel moment am auzit că au fost copii care au plîns. Era ceva insuportabil. Am scris despre asta şi m-au înjurat mulţi dinspre Dreapta, din Opoziţie. Chiar şi Nicolae Manolescu m-a criticat cînd a scris despre „Punct şi de la capăt“. Eu am spus că modul în care a fost omorît Ceauşescu a fost şi o umilire a poporului român. Fusese, totuşi, şeful statului, îl elogiasem. Da, a fost stăpînul, conducătorul care nu merita să fie conducător. Dar, totuşi, să-l cobori pînă acolo încît să fie împuşcat în halul ăsta… Şi să mai dea asta şi la televizor. Parcă cineva a vrut să şocheze şi să umilească poporul român. Era în ziua de Crăciun. Nu, nu… Şi un proces în grabă, şi mizeria sălii nenorocite, unde ei stăteau înghesuiţi. Şi ăştia, Stănculescu, Măgureanu şi ceilalţi aveau avioane. Şi procurorul ăla în pulover arăta ca un imbecil, iar avocatul, de fapt, nu era avocat, ci acuzator. Totul era atît de umilitor…

Cei patru, apropiaţii lui Ceauşescu, au fost şi ei acuzaţi de genocid. A fost o încercare de a face un proces al comunismului, un Nuremberg în România?
Şi procesul lor n-a pornit, nu s-a desfăşurat şi nu s-a încheiat normal. Justiţia nu avea un mers firesc. A fost făcut sub presiunea opiniei publice, sub presiunea străzii. Dar sintagma „presiunea străzii“ a devenit uşor peiorativă. A fost ceva asemănător cu acea scoatere în afara legii a partidului comunist din 12 ianuarie 1990, decizie care, peste cîteva zile, a fost contramandată. Aşa a fost şi atunci. Am scris despre ei chiar în perioada cînd lumea mai era încă sub această presiune a unui anticeauşism mai mult isteric decît născut dintr-o judecată limpede. M-a uimit atunci slugărnicia faţă de Tribunal a celor patru. Procesul a fost condus de un judecător bădăran care-i întrerupea, îi bruftuluia. Nici pe departe nu era judecătorul echidistant. Dar slugărnicia celor patru m-a şocat. Mă rog, poate aş fi făcut şi eu ca ei. Dar să ne gîndim că judecătorul ăla, care acum îi forfeca pe ei, fusese pe timpul lor, totuşi, un biet cetăţean român… Era ridicolă slugărnicia. Se vedea şi din felul cum şi-au scris memoriile. Toţi vorbeau de „dictator“, „slugile dictatorului“.

Acum n-ar mai vorbi aşa?…
Bine-bine, cînd au început să capete curaj, opinia publică s-a mai relaxat şi puterea a putut să fie complice cu ei. Iar acum, uite, fac declaraţii incitante, de ameninţare la adresa celor care au făcut Revoluţia. Am văzut prima şedinţă a procesului în vara lui 1990. S-a desfăşurat undeva, pe şoseaua Olteniţei. Acum îmi dau seama ce experienţă interesantă am trăit. Nu-mi pare rău că m-a prins acestă istorie, aşa, în plină maturitate. Şi acolo am fost şocat. Înainte, doar cu Toma de la UTC stătusem de vorbă. Ceilalţi erau nişte personalităţi la care se ajungea foarte greu. De la care veneau mesaje misterioase… Aveau capricii de atotputernici. Şi, deodată, i-am văzut acolo, în boxă, iar în jurul lor scene de familie. Mai tare m-a surprins comportamentul nevestelor, familiilor lor. Eram la „Zig-zag“, nu la „Evenimentul zilei“, nu pot să spun că eram chiar atît de puternic… Şi toate au venit pe lîngă mine să-mi spună că citesc revista şi că este interesantă… Atunci meditam eu, aşa, zîmbindu-le şi răspunzîndu-le amabil, că înainte vreme nu le-aş fi ajuns cu prăjina la nas. N-aş fi avut acces la nici una. N-aş fi putut sta de vorbă nici cu fiica lui X, nici cu băiatul lui Y. Iată, această răsturnare i-a adus cu picioarele pe pămînt pe marea majoritate.

Acum, fac figură de martiri.
Nu prea… Eu i-am cunoscut în pauzele dintre ieşirile şi intrările lor din închisoare. Am stat de vorbă cu Dumitru Popescu, şi cu Ştefan Andrei, şi cu Mizil. Dumitru Popescu este chiar un foarte bun tovarăş de discuţie.

(Din volumul Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, editura Contraria, București, 1993)