Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan. 1. Scenariile căderii comunismului

În 1993, cînd era ceva de capul meu – conduceam Evenimentul zilei, un ziar cu un tiraj de peste 600 000 de exemplare, văzut ca un fenomen – un tînăr publicist, Constantin Iftime, a avut răbdarea de a-mi lua un interviu. Așa a apărut o carte pe care eu o consider capitală pentru cei care vor să afle ceva despre timpul pe care l-am străbătut ca gazetar: Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, editura Contraria, București, 1993. Din această carte am mai republicat online, ici acolo, fragmente, inclusiv pe cristoiublog.ro. Cum ea n-are o variantă online integrală, iar varianta tipărită nu se mai găsește pe piață, îmi propun s-o public în serial la rubrica Cu Amintiri.

Domnule Cristoiu, în volumul „Veselia generală“ dumneavoastră aţi încercat să spulberaţi mitul Revoluţiei române din decembrie 1989. Ironia prozelor a stîrnit valuri de proteste printre revoluţionari.

Pentru mine e impropriu spus revoluţie. În decembrie 1989, marea majoritate a românilor a stat în faţa televizoarelor. De fapt, a fost o lovitură de stat, la care a contribuit mult efectul teroriştilor. În desfăşurarea evenimentelor nu regăsim scenariul tipic unei revoluţii. Iată, revoluţia bolşevică – atunci întreaga Rusie a trecut prin foc şi pară.

Aţi amintit scenariu. După decembrie 1989 aţi introdus scenaristica în publicistică. Ce se ascunde în spatele acestei revoluţii televizate?

Voi reface scenariul loviturii de stat. Care a fost KGB-ist. Cum? E limpede că în înţelegere cu CIA. Nu ştiu dacă în faza următoare scenariul a fost tipic tuturor ţărilor din Est. Nu ştiu dacă CIA sau alte servicii secrete au transformat această lovitură de stat într-o mişcare anticomunistă. Mişcarea a luat amploare cu o iuţeală uluitoare şi a antrenat, practic, prăbuşirea comunismului în tot Estul. Gorbaciov a plătit, pînă la urmă, cu propria răsturnare. Dar, cred, la Malta s-au înţeles să meargă pe ideea de perestroikă. În tot Estul, serviciile occidentale cunoşteau, probabil, mult mai bine situaţia. După ce oamenii lui Gorbaciov au dat lovitura, au preluat conducerea şi au accelerat procesul anticomunist. Ei, pentru prima dată, în România s-a strigat „Jos comunismul!“, nu la Praga…

Dar a avut o mare influenţă şi felul în care a căzut Ceauşescu?

Da, nu numai demonstraţiile, ci însuşi scenariul prăbuşirii lui Ceauşescu, scenariile teroriştilor, scenariile celor 600.000 de morţi au grăbit procesul anticomunist. Mai fuseseră lovituri de stat perestroikiste, dar ridicole. În Cehia era aproape perestroikă, la unguri, demult. Dincolo fuseseră nişte lovituri de stat de catifea. Înlocuirea foştilor conducători n-a făcut atîta vîlvă. În România, pentru prima dată, comunismul s-a prăbuşit în sînge. La care se adaugă, sigur, demonstraţiile anticomuniste. Noi am arătat deodată faţa hidoasă, faţa sîngeroasă a comunismului. Dincolo nu fusese aşa. Apoi, dezvăluirile cu Ceauşescu… Au arătat încă o dată lumii, nu ştiu dacă exagerat sau nu, pînă unde poate ajunge comunismul. Ceauşescu apărea ca un Stalin. Dacă Stalin ar fi fost răsturnat şi omorît, probabil că în 1953 am fi avut anticomunist.

Gorbaciov a fost tras pe sfoară? Şi-a pus problema răsturnării comunismului?

Nici Gorbaciov, nici Vestul nu şi-au dat seama, măcar o clipă, cît de putred era sistemul. Eu cred că şi opinia publică occidentală, serviciile secrete au luat în serios, cît de cît, propaganda comunistă din ţară… Cînd am scris despre Ceauşescu, am precizat că el nu a fost un dictator sîngeros, diabolic. Fusese unul monoton, un dictator de rutină. Marea nenorocire a lumii lui Ceauşescu, în ultimii ani, era faptul că totul putrezise. Nimic nu mai funcţiona. Dincolo de trădări sau de jocuri duble. În 21 şi 22 decembrie a fost şi o mare aiureală. Pînă şi în represiune sistemul nu mai mergea. Dar nu mai mergea nu pentru că ăştia eau democraţi sau că-şi dădeau seama că dacă trag în popor va fi rău. Nu, pur şi simplu nu mai funcţiona nimic. Analizînd comportamentul forţelor de ordine: se călcau în picioare, tancurile mergeau sau mergeau aiurea. Şi toate acestea nu numai pentru că cineva s-ar fi jucat, s-ar fi ţinut de trucuri… Probabil că prin anii 1950, în URSS sau la noi, tancurile ar fi mers bine… Deci, nu funcţionau nu pentru că erau occidentalizaţi sau anticomunişti sau anticeauşişti, ci pentru că peste tot erau tipi tîmpiţi puşi în funcţii. Probabil că era şi reticenţa de a participa alături de Ceauşescu. Toţi simţeau că o să cadă. Pînă şi aparatul CC repeta după Ceauşescu ca să-l mulţumească. Şi Securitatea, şi armata, şi presa. Orice dictatură se sprijină pe o clasă. Dictatura ceauşistă se sprijinea pe o familie, care era imbecilă, care l-a şi trădat pînă la urmă. Ceauşescu ajunsese la ideea că este măreţ, că este supranatural – că să vezi pînă unde poate ajunge paranoia unui om. Nu s-a gîndit nici un moment că dacă ia privilegiiile armatei, atunci trebuie să le păstreze pe ale Securităţii. Nicăieri în lume, nici cei mai sîngeroşi dictatori nu au fost singuri. Întotdeauna au avut o clasă sau un grup privilegiat, care a ţinut în mînă restul populaţiei. Or, el se pusese rău şi cu armata şi cu Securitatea şi cu presa şi cu populaţia şi cu cultura şi cu străinătatea. De aceea lucrurile n-au mai funcţionat. Occidentalii au luat în serios, ca şi KGB-ul, toate opiniile în legătură cu forţa lui Ceauşescu. Şi eu o luam în serios. N-am crezut că o să cadă. Cred că nici cei din aparatul represiv nu şi-au dat seama că el este pe ducă şi că sistemul scîrţîia. Cel mai grav lucru într-o ţară este stagnarea, brejnevismul. Preferi lucrurile negative, decît statul pe loc care omoară orice iniţiativă. Eu mă uitam la provocările de pe vremea lui Ceauşescu. Şi nu-mi venea să cred. Aveam impresia că e o conspiraţie. Ca să fiu sincer, dacă aş fi avut posibilitatea, m-aş fi dus şi i-aş fi spus: „Domnule, nu se poate să-l pui pe ăla acolo!“ Mă uitam în presă – să-l pui pe un imbecil redactor-şef?!… Totul era de o plicticoşenie înfiorătoare. Am fost la ultima reuniune a Consiliului culturii. Era iarnă. La un moment dat, lucrările s-au întrerupt pentru că nu erau oameni în sală, erau pe la bufet. Cumpărau alimente. Şedinţele de partid nu mai aveau nimic dinamic. Totul era plictisitor. Alegerile îşi pierduseră din dinamism. De asta nu şi-au dat seama cei din afară. Trebuia să fii în interior ca să simţi că totul intrase într-o rutină ieşită din comun. Gorbaciov a crezut că românii vor fi mulţumiţi cu căderea lui Ceauşescu. Şi a pus la cale această maşinărie de răsturnare, sperînd că va fi o rezistenţă extraordinară.

Dar în România mai trăia generaţia care prinsese democraţia din perioada interbelică.

Nu cred că ea a avut vreun rol important. Am studiat foarte mult prăbuşirile dictatorilor. De exemplu, prăbuşirea Imperiului ţarist. Cînd ai o dictatură, e suficientă o fisură şi în jurul ei presiunea creşte. La un moment dat, ţarul e de acord cu Constituţia, cu Duma. Dar masele vor mai mult. O dictatură, spun eu, este un sistem care care constrînge viaţa în nişte tipare. Viaţa este o chestiune elastică, e uriaşă, iar dictatorul o face tot mai mică. Această viaţă bate în pereţii regimului dictatorial, încercînd să iasă spre libertate, spre democraţie. Fiindcă astea sînt datele esenţiale ale omului. Aşa s-a întîmplat şi la noi. N-a fost suficient să-l răsturnăm pe Ceauşescu pentru că noi, de fapt, voiam o societate democratică, parlamentară, voiam libertate – adevărata esenţă a societăţii umane.