Cu musca la Costinești
Am petrecut o săptămână destul de plăcută lângă un munte, pe Faleza Soarelui. Vreme destul de capricioasă, cu vânt de două feluri – foarte tare și deloc – și apă o idee mai caldă decât cea din frigider, cu excepția unei zile în care toată stațiunea s-a trezit într-o ceață groasă, venită de pe mare pe spinarea unui curent rebel de apă caldă. Dar marea se întinde mult la marginea țării noastre, indiferentă la spectatori și la giumbușlucurile lor. Să vedem ce pot ființele, mai mult sau mai puțin superioare. Câinii și pisicile – mult mai puține decât în Mangalia – își plimbă făptura costelivă după umbră, manifestând o indiferență placidă față de fojgăiala bipezilor. Următorii din lanțul hipertrofic de sezon sunt localnicii, care par preocupați de două și numai două lucruri: să găsească pacienți pe care să-i parcheze pe te miri unde (drumul de la DN până în centru e înțesat de purtători de cartoane pe care scrie „CAZARE”, trădând o foame zdravăn dospită în comparație cu cea din anii trecuți) și să jupoaie guguștiucii venetici în toate modurile posibile. Nimic inventiv, doar obișnuitele puseuri de capitalism neaoș: supermarketuri cu apă și iaurt la preț triplu (apropo, pare localitatea cu cel mai mare număr de supermarketuri pe cap de locuitori, toate cu patron local!), tradiționalele saltele puturoase pentru șezlonguri la prețuri exotice, ispite gustative dubioase și memorabile doar pentru buzunar și oferte de experiențe „distractive” cu costuri (pe minut) comparabile cu ale călătoriilor cu un avion de lux. Pare că un curent misterios a purtat până aici un aer tare de Mumbai, care umple străzile de pietoni zăpăciți, izolați sau în ciurdă (cuvântul nu e ales la întâmplare), cărăuși de saltele gonflate și colaci cu cap de pasăre, sau măcar de dinozaur, trotinete, triciclete și căruțe electrice, mașini de poliție care sperie amețiții de pe pietonală, plus savuroșii participanți originali la trafic: tineri ambetați purtători de boxă pe roți, probabil varianta „pe bogăție” a celor purtate la gât, care sunt omniprezente. Printre toate astea se citește cea mai fiță mare din câte se există: să te plimbi pe stradă cu un pahar sau o doză de bere în mână. Cum ar veni… să consumi din mers, nu șezând, ca tot banalul. Una peste alta, pretutindeni te simți mângâiat de un amestec cald și prea puțin odorant de mâluri socio-culturale, sub ochii goi ai răposatelor panouri publicitare. (Unul singur mai are geam, cu o reclamă decolorată la chipsuri dedesubt și cu Salam deasupra – ați ghicit, Florin Salam!)
Dând deoparte marea și pescărușii, zgomotul locului este și el aparte: cu excepții rarisime (cam una la o mie), emisiile electronice sunt jelanii sprințare cu rime tâmpe sau bubuieli neinteligibile cu ritm numai bun pentru tocat neuronii. După bâțâielile harnice ale spectatorilor de circumstanță poți deduce că orice încercare de a solicita temperarea volumului vine la pachet cu riscul unui linșaj. Acolo unde nu sunt baterii, ciurdele de puști pot intona prompt, cu disonanțe acceptabile, o lălăială flască pe versuri neghioabe. Pe plajă peisajul sonor se îmbogățește simțitor. După un minut de tonuri sinistre – care se voiau, probabil, o melodie înălțătoare –, un telefon anunță părintele unei fetițe de trei ani că jocul prezentat, cel mai probabil cauzator de demență infantilă, este „ideal pentru dezvoltarea copilului tău”. (Ferească pronia și sfântul!) O doamnă grăbită își interoghează copiii întorși din apă cu dinții clănțănind: „E rece? Păi de ce dracu’ e rece?” Un tată de vreo zece ori mai respectabil în kilograme decât ambele progenituri luate la un loc își amenință băiețelul cu o corecție tradițională, până la defecație. O moldoveancă aprigă face deliciul vecinilor de cearșaf prin raritatea propozițiilor în care nu apare instrumentul ultracunoscut al calului. Chiotele și chirăiturile asigură fundalul familiar aglomerațiilor de juni, deși la cele din urmă recurge periodic și câte-o mamă care nu și-a mai vărsat de mult oful. Un ardelean proaspăt înviorat de bere insistă să nu lase pe nimeni din jur la cuvânt, cu toate că vocabularul sărac nu-l ajută să păstreze atenția celor din jur. La răstimpuri, plaja e măturată expeditiv de un domn glumeț care încearcă să vândă fructe declamând distihuri cu rimă în „țâțele”, „bucile” și alte părți mai puțin articulate ale organismului uman necesitator de vitamine. (Cum altfel?) În momente strategice, o șalupă viu colorată pe care scrie DUBAI (sic!) trage la mal și cheamă cu o portavoce și ceva rime chioare amatorii de senzații vâjâitoare.
Plaja în sine e un spectacol al fraților naturii. Niște frați vitregi, după cum se vede treaba, care se simt datori să lase în urmă paie, pahare (sau chiar cutii) de bere, șervețele și chiștoace. (La capitolul ăsta un profesor care supraveghea o ceată de gimnaziști a bătut recordul. Terminând țigara, a produs tacticos o gropiță în nisip, a aruncat chiștocul în ea și a acoperit-o.) Un domn greu de întors temperează valurile la vreo zece metri de mal, supraveghind forfota plajei ca un Neptun cu multă experiență în mânuirea tridentului de buzunar. Cititorii sunt ca și inexistenți (dar foarte respectați, se pare, fiindcă vecinii păstrează distanța) – pretutindeni domnește preacinstitul telefon. Printr-un miracol, tembelii samsari de șezlonguri au devenit rezonabili, lăsând un spațiu până la apă, pe care l-au ocupat prompt puitorii de cearșafuri, inclusiv cei care trimit un delegat dimineața să ocupe zece sau douăzeci de metri pătrați cu cearșafuri ancorate de pietre, cum se făcea pe vremuri la coadă la butelii, unde erau mai multe cărămizi decât cărucioare. (O să mai bată multe trilioane de valuri plaja înainte ca bunul-simț să ne bată șmecheria – dacă o fi cu putință așa ceva.) Ciurdele de pe promenadă nu se dezmint nici pe plajă: se deplasează vag curgătoare și cu greutate, aglomerând spațiile rare de trecere printre cearșafurile plantate fără noimă și rezon. Într-o zi marea își aduce aminte că știe să clocotească, așa că inundă plaja proaspăt prelungită cu 80 de metri, forțându-i chiar și pe cei cu șezlonguri să se replieze. Valuri furioase încearcă să recâștige teritoriul, iar atotputernicii oameni privesc neputincioși bătălia apei cu designul mult prea omenesc. O divă tatuată, bine bronzată și parțial tunată, își face poze cu pătura de spumă de la mal. Ședința e încheiată revoltător de un val mai dezinvolt și nepăsător la nurii neverosimili, care face fleașcă toată recuzita. Un june cam de bacalaureat stă la poză cu sora și bunicile, prefăcându-se că le ține de după spate cu dreapta și ținând stânga într-o poziție nefirească, dar aparent familiară pentru pentru firavii neuroni care-i gestionează sentimentele diafane.
Dacă se întreabă cineva ce e cu muntele… E un munte de pietroaie respectabile aduse de oamenii care muncesc la noua plajă (alături de cea comentată mai sus). Se înalță fastuos, jumătate în mare și jumătate pe buza de plajă de sub faleză, și își mai modifică din când în când profilul, dacă vreunui excavatorist aflat în trecere îi vine chef să mai redecoreze puțin. Probabil de pe-acolo a venit la un moment dat o muscă. S-a strecurat oportun când am ieșit pe balcon și a început să exploreze locul cu mult zel. În următoarele zile am revăzut-o prin baie, prin hol, pe pat, pe laptop și chiar și pe telefon. Spre deosebire de mediul foarte înconjurător, nu a fost nicio clipă sâcâitoare – o singură dată am fost nevoit s-o gonesc, fiindcă venise nechemată la masă –, așa că am hotărât s-o lăsăm stăpână în cameră la plecare, presupunând că nu avem prea multe șanse s-o includem în bagaje. Din păcate, într-o zi am găsit-o pe plasa de insecte și am simțit imediat: aștepta să iasă. Am deschis, a ieșit… N-aș spune chiar că mi-a părut rău. În fond, ea s-a dovedit purtătoarea celui mai simțitor naturel de pe Faleza Soarelui, așa că merita să contribuie la refacerea mediei de bun-simț pe faleză. În cele mai multe dintre zilele vieții noastre natura pare docilă și făcută „pentru noi”. Alteori ne sperie, iar uneori, amintindu-ne că fariseismul e apanajul nostru cel mai de seamă, o „ajutăm”, cu gesturi de o enormitate de care numai omul poate da dovadă. N-ar strica nimănui, măcar din când în când, un exercițiu de înțelegere – a ei, a noastră și a relației dintre noi, abuzatorii care strigă cel mai tare că sunt abuzați. Trecând peste răutăcismele de care suntem în stare fiecare, toată lumea – ca să nu zic „universul” – ar avea de câștigat dacă am învăța două lucruri foarte simple: să ne bucurăm că suntem prezenți și să ne facem cât mai puțin simțită prezența, cel puțin când e vorba de natură.
Hahahahahahaha…n-ai cum…😁👍