Cu prilejul Centenarului s-a ivit inflația de „O sută”

Eroismul retragerii. Din nou îmi dau seama de cît de obositoare sînt scrierile istoricilor noștri militari despre Campania din Est. M-am pierdut cu totul printre numerele diviziilor și numărul de puști, tunuri și numele de aliniamente, din care nu te descurci decît cu harta în mînă. Cartea lui Constantin Kirițescu face fericită excepție. Numai că autorul, marele autor al cărții despre Primul Război Mondial, nu mai e în cazul celui de-al Doilea de amănunțimea din cazul Primului. Oricum, descrierea românilor ajunși prin Kuban și Caucaz, mai departe decît cei de la Stalingrad, dă seamă de absurditatea unui Război pe care nici nemții nu-l mai puteau susține. Dintre toate cărțile despre Kuban, mă opresc la cea mai completă:
Antonescu-Hitler, Caucazul și Crimeea. Sînge românesc și german pe Frontul de Est.

A fost semnată de patru cercetători, lăsînd impresia unui colectiv format în chestiunea unei teme – Jipa Rotaru, Teofil Oroian, Zodian Vladimir, Leonida Moise, la editura Paideea, în 1998. Lectura îmi reamintește o impresie mai veche, făurită pe vremea cînd am cercetat Nalcikul, Ținutul Krasnodar și Kubanul, și anume că excepționalul românesc s-a manifestat nu la ducere, ci la întoarcere. Potrivit cărții, asupra românilor și nemților în retragere pas cu pas după ofensiva sovietică declanșată pe 25 februarie 1943, odată lichidată afacerea Stalingrad, s-au năpustit șase asalturi sovietice. De la 25 februarie pînă la 25 septembrie 1943, românii s-au retras metru cu metru, reușind să treacă fără mari probleme în Crimeea. E vremea eroismului de excepție, gen Palaghiță, a eroismului mai puțin cultivat de propaganda antonesciană, pentru că, totuși, e mult mai bine să vorbești despre ofensivă, decît despre retragere, cel puțin oamenilor din țară.

De cîte ori am citit despre această retragere dîrză, despre Linia Albastră, m-am întrebat de ce nu s-a petrecut același lucru și după Nistru, spre București. De ce tocmai cînd se cerea apărarea fiecărei bucăți de pămînt, pentru că era din pămîntul țării, ai noștri au fost infinit mai slabi decît cînd apărau doar un aliniament? Ajuns la BAR, și cum colecția de Sentinela o am păstrată pe pervazul ferestrei, iau la mînă colecția pe 1942 și 1943. De data asta sînt atent la ofensiva spre Caucaz. Descopăr, scanez și trimit dactilografei un reportaj despre sfințirea unei Troițe la Anapa, material necesar articolului despre cimitirul militar din Apșeronsk. Evident, scanez și păstrez în galeria foto coperta Sentinelei despre Eroul colonel Ion Palaghiță, căzut în timpul retragerii din Kuban, dar adus în țară pentru a fi înmormîntat la Iași. Mai găsesc reportajul vizitei pe front a Mareșalului, chiar în zona Kuban, la Marea Neagră, și consemnarea vizitei lui Pantazi în Kuban. Ar trebui să recitesc cartea de memorii a generalului, pentru a vedea amănunte despre vizită. Reportajul despre Mareșal cred că l-am dat deja la bătut, s-ar putea să-l am chiar în folder. Cînd am făcut asta nu eram preocupat de Kuban și nu mai țin minte dacă Mareșalul a fost în Crimeea sau în Kuban. Va trebui să văd. Oricum bag seamă că despre prezența noastră în Kuban, mai ales despre cea dinspre Marea Neagră, e suficient material. Mai e nevoie de atenția necesară.

*

Rutina. Viorica Moisiuc îmi aduce la masa de la BAR cartea Generația Marii Uniri a Românilor. – 1918 – Repere istorice, scoasă de editura Fundației România de mîine. Din cîte-mi spune cuprinsul și mă lămurește suplimentar Viorica Moisiuc, sînt articole despre cei implicați în Fărurirea Marii Uniri, scrise de doctoranzi de-ai coordonatoarei. Acest prim volum – Viorica Moisiuc susține că va fi și un al doilea – are și cinci hărți lămuritoare. Cu autoarea discut pe scurt despre micimea acțiunilor dedicate Centenarului. N-a fost nevoie de prea mult timp și de prea mare efort pentru a pica în rutina tipică sărbătoririlor de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Atunci, constrîngerea de a contribui cu ceva la Marea Sărbătoare provoca în chip fatal acțiunea de dragul acțiunii. Centenarul e victima aceluiași fenomen de rutină, avînd drept consecință fatală suprasaturația și în cele din urmă plictisirea de subiect. Cel mai bine se vede rutina Sărbătorii în folosirea excesivă pînă la demența vecină caragialismului a sintagmei O sută. Pentru că se împlinesc o sută de ani, se produc zilnic inițiative avînd în titlu sintagma O sută. O sută de cărți, o sută de baloane colorate, o sută de arbuști, o sută de pahare, ba chiar – de ce nu? – și o sută de prezervative, dăruite de vreo drogherie, mai mult ca sigur, drept cadou pentru cine cumpără o sută de purgative.