Contestația lui Călin Georgescu împotriva anulării alegerilor prezidențiale a fost respinsă. Decizia instanței nu e definitivă
Cu telefonul prin București. Azi, pe Bulevard
„Bucureștii au un farmec imprecis, şi cu atât mai decisiv absoarbe, catifelează şi digeră. Străinului nu i se arată monumente nemaivăzute, colecții moarte, muzee mai mari şi mai bine înzestrate decât ale țărilor cu o veche cultură a pietrei şi a canalizării. Străinul ia contact prin toate ventuzele lui cu viața, încă de la gară. Viața este pe stradă, mai mult decât într-alte părți ale continentului, unde populațiile țin în rezervă pentru zidurile închise un secret al personalității de multe ori derizoriu. Ulița și mahalaua românească intră pretutindeni nestânjenită”. (Tudor Arghezi – “Cu bastonul prin București”, 1972)
Viața nu mai este pe stradă în București. Pe stradă și-a întins toamna covor de frunze pe care nu are cine să le bătucească și zboară pe jos de colo-colo. Dau să se ridice, dar nu au putere și se prăbușesc înapoi în apus. Picturi în iarba încă verde, frunze atinse de apus împresoară trupul copacului într-o ultimă îmbrățișare a soarelui. Soare care se ițește printre ramuri de parcă ar vrea, și el cu ultimele puteri, să le ridice.
Am plecat din pustiul de la Casa Presei, de unde nu se mai aud literele țăcănind. Nici tare, pe mașina de scris, nici înfundat, pe tastatura calculatorului. Totul este pe silent, de parcă tăcerea n-ar vrea să tulbure tăcerea.
Am pornit pe Bulevardul Regele Mihai, fosta șosea Kiseleff.
Trunchiurile, doar trunchiurile copacilor erau învelite în cabluri cu beculețe. De Sărbători, să avem măcar bucuria luminii, dacă o vom avea.
Pe șosea este vacarm, mașinile trec una după alta. Dar nu pot opri liniștea de pe trotuar. Parcă sunt două lumi, parcă una a murit deja, iar cealaltă e o cale de dus spre nicăieri.
În starea de urgență am umblat mult. Zilnic. Și atunci era liniște, dar altfel. Ceva, cumva îți dădea speranță și era curiozitate. Acum nu ai de ce să fii curios. Puținii oameni întâlniți sunt fără chip. Nu doar fără chip, dar și temători.
La Arcul de Triumf flutură steagul. Și trec mașini, toată lumea se grăbește. Marin Preda spunea: „Timpul nu mai avea răbdare”. Acum, timpul ne râde în nas și ne întreabă: „Unde vă grăbiți? Eu am răbdare, am înțepenit într-o lume de umbre tăcute”.
Comentarii
Invitații cristoiublog
Lasă un răspuns