Cum a devenit cititor fruntaş fără să vrea

Peste cîţiva ani Ştefan Cîmpureanu avea să plece din Vintileasa la Floreşti, unde se angajă ca muncitor necalificat pe şantierul fabricii de nituri. Făcu, apoi, un curs de calificare, chinuindu-se vreo şase luni, sîmbătă de sîmbătă, să stea nemişcat în băncile strîmte şi vechi, ale Şcolii generale nr. 3, Floreşti, unde se ţineau cursurile. Băncile erau vechi, slăbite din cuie de neastîmpărul atîtor generaţii de elevi, şi scîrţîiau la cea mai mică mişcare. De aceea, primele ore nici nu se putuseră ţine ca lumea. Elevii aceştia bătrîni, arşi de soare, cu bătături în palme, se foiau, se întorceau în toate părţile, scriau cu tot trupul, lăsîndu-se greoi în creioanele lor chimice, cu mina spălăcită. Întreaga clasă plesnea de scîrţîituri pe diferite voci: ascuţite, plîngăreţe, groase, gemînde. Atunci, profesorul de la catedră se depărta brusc, o depărtare calmă şi înaltă, de unde le făcea semne, fără să fie auzit, pînă cînd foielile se întrerupeau o clipă, şi atunci vocea profesorului suna aproape, la doi paşi de ei, clară, de o claritate care te făcea să plîngi.

Se hotărî ca elevii să nu se mai mişte, nici să nu tresară măcar, pentru ca să se poată ţine, totuşi, orele. Cursurile deveniră astfel un chin. Cefele lor, negre de soare, plesneau de încordare. Îşi simţeau hainele ude, iar ţesătura lor, îmbibată de o sudoare fierbinte, sîcîitoare. Încordaţi să nu se mişte cumva, nu mai înţelegeau nimic. Chinuitor, cumplit de chinuitor, era cînd unul dintre ei nu se putea stăpîni; se scărpina la subsuoară sau îşi muta un picior amorţit. Banca scîrţîia prelung, mişcîndu-se alene dintr-o parte într-alta, gata să se prăbuşească. Atunci toţi se răsuceau spre el, loviţi de o veselie prostească, strălucind de bucurie că acela greşise primul şi nu ei, că imediat profesorul sau profesoara îl va beşteli. Se înroşeau de bucurie, hă, hă, hă! rîdeau prelung, arătîndu-şi fundul gîtului, în care se mişcau amigdalele, ca nişte animale vii şi ascunse, de bucurie c-au scăpat: pentru că oricare din ei putea fi în locul celui ce nu se putuse stăpîni.

Oricum, Ştefan Cîmpureanu termină cursul, şi ajunse forjor la Fabrica de nituri. Avea încă din copilărie un respect desăvîrşit faţă de Autoritate, şi nimeni nu se miră cînd îl văzu semnînd la Gazeta de perete despre avantajele cooperativizării agriculturii sau despre duşmanul căruia trebuie (toţi, tovarăşi!) să-i smulgem masca! Trecu cu brio prin toate perioadele entuziaste ale uzinei. Participă astfel la „Mişcarea naţională pentru inovaţii”, făcînd îmbunătăţiri la mînerul unui burghiu, care-i aduse o diplomă şi o insignă. Obţinu apoi insigna „Prieten al cărţii” şi ajunse în faza orăşenească a Concursului „Iubiţi cartea”.

Nu prea se omora cu cititul.
Împrumuta cărţi din milă pentru bibliotecară, o fetişcană subţire şi osoasă, într-o eternă rochie albă, cu mîneci scurte, de i se vedeau subsuorile, ce şchiopăta uşor; un defect din copilărie, cînd fusese lovită de o bicicletă. De multe ori voise să nu mai împrumute cărţi, n-avea timp de aşa ceva, în baraca în care şedea era prea multă gălăgie seara, dar de fiecare dată, îi era milă de bibliotecara care-i zicea:
Ia, una nea Ştefane, măcar mata să iei, că mă dau afară dacă n-am cititori!

El lua din nou, punea tot ce-i vîra pe gît bibliotecara, de fiecare dată zicîndu-şi, înciudat, că nu se mai poate continua aşa. Data viitoare, gata, nu mai iau cărţi! Împrumuta însă mai departe, fişele se umpleau unele după altele, cu iscălitura lui înflorită în dreptul fiecărui titlu împrumutat: Literatură, Istorie, Filozofie, Ştiinţă. Lecturi serioase, care uimiră o brigadă sosită în control de la centru şi o făcură să noteze numele acestui muncitor cu lecturi de membru titular al Academiei.