Cum a devenit învățămîntul superior particular o cangrenă socială

Momente și evenimente comentate de mine. După 1989, România experimentează multe inițiative, toate puse sub semnul capitalismului. Atent la apariția lor, cînd mi-am dat seama că unele ridică semne de întrebare am luat atitudine. Cel puțin așa se vede din editorialul publicat în Evenimentul zilei din 24 octombrie 1994 sub titlul Problema facultăților particulare:

Unul din principalele efecte ale haosului așezat după decembrie 1989 în viața social-politică și economică a țării l-a constituit, indiscutabil, crearea și dezvoltarea peste măsură a învățămîntului superior particular. În sine, ideea n-a fost rea. Noile realități românești impuneau apariția unor facultăți și chiar a unor universități care să nu depindă de atotputernicul stat. Pe lîngă libertatea de mișcare, aceste instituții de învățămînt superior aveau și avantajul că nu luau bani, pentru instruire, de la buget. Cine își simtea punga capabilă își putea înscrie fiul sau fiica la o facultate particulară. De asemenea, studenți ai unor astfel de facultăți au devenit nu numai copiii de părinți cu dare de mînă, dar și cei în stare să se descurce în viață pe cont propriu. Drept urmare, învățămîntul superior particular a dezvoltat în România o realitate amintind izbitor de cea a perioadei interbelice. Studenția a încetat de a mai fi, ca pe vremuri, o profesie. Au ajuns în spațiul ei și tineri care trudesc din greu noaptea pentru a avea banii necesari să se poată așeza ziua în băncile facultăților.

Cum s-a întîmplat cu numeroase alte lucruri pozitive, învățămîntul superior particular a devenit rapid o adevărată cangrenă socială. În absența unei legi sau măcar a unei reglementări ministeriale, a înființa o facultate sau o universitate particulară a devenit o afacere mai rentabilă decît celebrele jocuri de întrajutorare. Lipsa de rigoare tipică României postdecembriste a făcut ca în hotarele învățămîntului superior particular să apară fenomene frizînd absurdul. Facultăți care-și limitează activitatea la cursuri și seminarii ținute doar în weekend. Transformarea în profesori universitari a unor oameni al căror nivel de cultură abia dacă le-ar ajunge să practice onest meseria de cizmar. Într-o lume cum e cea universitară, dominată, adică, de sacrificiul pentru știință, au dat năvală tot felul de cetățeni pentru care acuzația de escrocherie e prea blîndă. Învățămîntul superior particular s-a transformat astfel într-o afacere. O afacere aducînd bani, mulți bani, pe seama nevoii unor tineri de a studia. O afacere producînd bogăție nemeritată pe seama naivității multora. Pentru că nu altfel decît naivitate poate fi caracterizată ușurința cu care unii părinți și-au trimis copiii la facultățile particulare, fără a se interesa o clipă de seriozitatea acestora. Firește, sînt și facultăți și universități solide, unele dintre ele capabile nu numai să egaleze, dar să și depășească facultățile și universitățile de stat. Acestea sînt însă puține față de numărul uriaș de șandramale poleite cu titlul de instituție de învățămînt superior.

Era absolut necesar ca în acest domeniu să se facă ordine. Nu numai pentru că învățămîntul particular ajunsese un spațiu al bișniței cu făgăduiala unei diplome, dar și pentru că exista riscul, enorm, al unei inflații de tineri ieșiți din facultate mai proști decît intraseră. Pentru aceasta, Parlamentul României a avut inspirata idee de a crea un Consiliu de Evaluare Academică. Principala misiune a acestei instituții e de a face ordine în talciocul național numit învățămîntul superior privat. Pentru aceasta, Consiliul are la dispoziție nu numai un corp de specialiști, dar și o sumă de criterii bine precizate. În vederea acreditării, fiecare facultate e trecută prin sita severă a acestor criterii. Luîndu-și în serios menirea, Consiliul s-a apucat de lucru. A cerut facultăților particulare dosare cît mai complete, a trecut la verificarea aspră a fiecărei cereri. Toate au fost bune și frumoase pînă în clipa în care Consiliul a dat publicității rezultatele primelor sale investigații. În acea clipă, un adevărat uragan s-a abătut asupra Consiliului, a Ministerului Învățămîntului. Numeroși patroni de facultăți (pentru că disponibilitatea lor pentru afaceri nu ne permite să le spunem decani sau rectori) s-au ridicat la luptă mai ceva ca armiile lui Baiazid. Lucru extrem de grav, acești speculanți ai nevoii tinerești de studiu nu s-au mulțumit doar cu intervențiile tipic balcanice pe la diferiți potentați ai zilei pentru a-și vedea salvate de la lichidare așa-zisele instituții de învățămînt superior. Ei s-au apucat să incite pe amărîții de studenți împotriva Consiliului, împotriva ministerului. Ne-am trezit astfel cu o serie de mișcări de protest pe care nu putem să le caracterizăm altfel decît dubioase. Chiar dacă, poate, cei care participă la ele – studenții facultăților respinse – sînt sinceri în agitația lor.

Ce a făcut Ministerul Învățămîntului în fața acestor evidente înscenări? Ar fi fost normal ca distinsa instituție să țină piept extraordinarei presiuni a afaceriștilor din domeniul învătămîntului particular. În locul acestei atitudini firești într-o țară democratică, ministerul a început să dea înapoi. Comunicate care contrazic listele deja anunțate de Consiliu. O discretă făgăduială celor interesați că rezultatele finale depind, în ultimă instanță, de minister și nu de Consiliu. Această realitate e mult mai gravă decît pare la o primă vedere. Se joacă, în acest caz, al învățămîntuluí particular, nu numai soarta învățămîntului superior, dar și credibilitatea guvernului Văcăroiu. Eșecul încercării acestui Consiliu votat de Parlament de a face ordine în învățămîntul particular s-ar adăuga altor numeroase eșecuri ale guvernului de a face ordine în alte domenii. Întreaga opinie publică românească se va convinge încă o dată că nici o hotărîre, cît de cît înțeleaptă, nu poate fi transpusă în practică. Țara rămîne în continuare la discreția bunului plac al afaceriștilor.