Cum a dispărut „Chestiunea închisă” la un simplu strănut al Istoriei

Despre Lovitura de stat prin care cetăţeanul Carol Caraiman, înainte de numele ăsta de buletin, Prinţul Carol, s-a parvenit Regele Carol al II-lea, am mai scris.
Cîndva, am plănuit o carte – Linguşirea cu sclipici – despre incredibilele deşănţări zise Cultul personalităţii lui Carol al II-lea, carte din care am publicat un serial de vreo 80 de pagini în ABC, Suplimentul cultural al ziarului Azi, condus de mine un timp.

Am remarcat, la vremea respectivă, cîteva din trăsăturile românismului care au înlesnit aterizarea în România a unei persoane interzise prin lege şi proclamarea acesteia în zilele următoare ca Rege în entuziasmul cu cocardă al Parlamentului României, reunit în plen şi în păr:

Şmecheria moldo-valahă a ardeleanului Iuliu Maniu, convins că Prinţul va fi un Rege de tablou, în timp ce el va guverna, în numele Marelui Ales; oportunismul presei şi clasei politice, trecute peste noapte de partea celui beştelit timp de patru ani; complicitatea lichelelor de genul lui Gabriel Marinescu, parioare pe Exilat în perspectiva unui profit baban.
Credeam c-am scris cam tot ce trebuie stors pentru vremurile de azi,dintr-o hachiţă a Istoriei.

O tabletă de Tudor Arghezi îmi semnalează existenţa unui aspect pe care nu l-am luat în seamă:
Pe 12 decembrie 1925, Prinţul Carol, căzut în limbă după Elena Lupescu, i-a trimis Regelui Ferdinand o scrisoare de renunţare la tron, angajîndu-se să nu mai vină în ţară timp de 10 ani.

Regele îl expediază în Italia pe ministrul Casei Regale, Constantin Hiott, cu misiunea de a-l convinge pe rătăcit să revină pe drumul drept.
Amorezatul n-are de gînd să o lase pe muierea visurilor sale pentru familie, pentru tron, pentru ţară.
Reconfirmă solicitarea de a fi dezlegat de succesiunea la tron.

Pe 31 decembrie 1925, se convoacă la Sinaia, Consiliul de Coroană, pentru a lua o decizie în chestiunea Prinţului.
Două ore de dezbateri sînt suficiente pentru ca hotărîrea Regelui şi a premierului Ionel Brătianu să fie adoptată:
Prinţul Carol a fost exclus de la succesiune.

Întrunit pe 4 ianuarie 1926, Parlamentul votează Actul de la 4 ianuarie 1926, care reuneşte trei legi menite a proclama renunţarea lui Carol şi proclamarea lui Mihai ca moştenitor, instituirea regenţei şi lansarea a ceea ce s-a numit Chestiunea închisă.

Chestiunea închisă însemna interzicerea oricărei discuţii despre Carol ca succesor la tron, măsuri aspre împotriva celor care făceau propagandă carlistă, interzicerea revenirii în ţară a lui Carol Caraiman.

Admirator al Prinţul Carol, totuşi, prudent, Tudor Arghezi urmăreşte cu atenție şi consemnează în tablete evenimentele spectaculoase reunite ulterior sub cuvîntul Restauraţie.
Pentru a da curs dinamicii impuse de realitate, el apelează la formula unui jurnal.

Tableta intitulată Vineri, 6 iunie 1930, e tipărită în 15 iunie 1930, în Bilete de papagal, publicaţie proaspăt reapărută.
Scriitorul consemnează zvonurile privind prezenţa lui Carol în ţară („Orele 7 seara”), ştirea dată de un amic despre venire („Orele 12.30 noaptea”), atmosfera din Capitala zilei de 7 iunie 1930 („7 iunie, sîmbătă”), şedinţa Parlamentului de Proclamare drept Rege a lui Carol al II-lea („8 iunie. Duminica Rusaliilor”).

Despre atmosfera din 7 iunie 1930, dimineaţa, Tudor Arghezi notează:

„Parcă nu a plecat niciodată şi parcă s-a întors de la Otopeni. Nici o protestare, nici o împotrivire. Într-o secundă s-a lichidat toată terminologia: chestia închisă, Scarlat Caraiman, actul din 5 ianuarie. Presa toată îi publică portretul, scos din sertare încuiate. Lumea politică se dă deoparte cu unanimitate şi-i face loc, dezorientată, scuzîndu-se fiecare că ocupă un loc în stat fără aprobarea lui. Ediţii speciale apar din toate ziarele la oră. (…).

Poporul e pe stradă, toată ţara a venit în Bucureşti. Circulaţie cu neputinţă, din pricina surîsurilor, florilor, femeilor, automobilelor. Cocarde, steaguri. A venit Cineva, pe care îl aştepta toată lumea.”

Aspectul la care nu m-am gîndit, sesizat însă de Arghezi:
Timp de patru ani, Chestiunea închisă fusese Lege de fier în România.
Într-o singură zi, printr-un bobîrnac, Istoria azvîrle la gunoi realitatea unei Legi ce părea imuabilă.

Un ziar din Cluj, anti-PNL, Chemarea, scria în numărul din 22 iunie 1930, sub titlul „«Chestiunea închisă»”:

„S-a redeschis subit şi s-a închis şi mai subit pentru totdeauna. Zdrobiţi de durere, dl Vintilă Brătianu şi ceilalţi membri ai familiei liberale au anunţat prin ziare un necrolog de care ţi-e mai mare mila. Mă mir că n-au înnebunit de jale, bieţii liberali. «Chestiunea închisă» a murit, mai bine zis s-a închis definitiv.”

La ce mă îndeamnă să meditez dispariţia „«Chestiunii închise»” printr-un singur strănut al Istoriei?
Că nu trebuie să considerăm nimic din ce e politic azi ca imuabil.

Carol Caraiman revine, în ciuda „Chestiunii închise”, deşi liderii PNL ar fi jurat că nu se va întoarce niciodată.
La venirea lui Carol, liderii PNL, întruniţi în Delegaţie Permanentă, resping indignaţi Restauraţia.

Peste un an, o vor accepta.
Cu temenele, desigur.