Cum a vrut NATO să mă reeduce și n-a reușit (6)

Lagărul refugiaților kosovari – un spaţiu pentru show-ul politic occidental

Lagărul de la Stankovici a fost inclus în Programul nostru ca un punct obligatoriu al procesului de reeducare.
Nu ştiu ce-au trecut organizatorii în Rapoartele lor despre eficienţa acestei acţiuni, care a costat bani şi timp. Vrînd să justifice efortul, se vor fi lăudat că am fost profund impresionaţi de grija NATO pentru refugiaţii kosovari. Nu ştiu ce-au făcut ceilalţi la întoarcerea acasă. Eu, cel puţin, am publicat în Cotidianul un editorial în două numere, intitulat semnificativ, „Bărbăteşte, despre lagărele de refugiaţi“.

Reproduc aici fragmente din cel dedicat Lagărului de la Stankovici, apărut în 29 mai 1999:
Efortul occidentalilor, care fac atîta caz de crimele lui Miloşevici, ar trebui să se îndrepte cu prioritate spre ajutoarea refugiaţilor, pentru ca aceştia să beneficieze de un minim de condiţii de viaţă. Acest lucru nu e posibil însă cîtă vreme refugiaţilor li se întreţine sentimentul de oameni bociţi zilnic de întreaga planetă sau de oameni asistaţi. Am sesizat, de exemplu, că pentru organizaţiile umanitare, pentru NATO, refugiaţii, chiar şi cînd e vorba de oameni în toată firea, sînt nişte copii ce au nevoie de o cutie de bomboane, urmată de o mîngîiere pe creştet.
Mulţi dintre reprezentanţii organizaţiilor umanitare s-au lansat în tot felul de iniţiative care nu pot decît stîrni rîsul unui om ca mine, cetăţean al unei ţări unde se mai află sate fără lumină electrică, unde mai sînt familii de patru-cinci persoane grămădite într-o cămăruţă, unde mai sînt femei care-şi spală rufele la cişmea şi au toaleta în curte. Astfel, la Londra am aflat că se pregăteşte un vast program de acces al refugiaţilor la Internet, pentru a nu se simţi singuri pe lume. Cînd mă gîndesc că-n România au acces la Internet doar puţini cetăţeni, această idee mi se pare fantasmagorică. În unele locuri din lagăr s-au organizat centre în care domni şi doamne din Occident şi-au propus să rezolve cu mijloacele confesiunii ceea ce ei numesc traumele sufleteşti ale refugiaţilor. Intenţie onorabilă, dar total inadecvată pentru cei din lagăr. Aceştia nu sînt persoane din lumea înaltă care, ajunse la un nivel de confort deosebit, simt nevoia să se adreseze unui psihiatru, pentru a se defula. Refugiaţii au nevoie de hrană zilnică şi curată, de un acoperiş deasupra capului, fie şi din pînză, de condiţii de viaţă minime. Dacă în plan sufletesc refugiaţii au nevoie de ceva, aceasta e siguranţa că situaţia lor de provizorat va lua sfîrşit cît mai repede. Sub acest semn, mult mai bine decît actuala preocupare de a-i vizita şi de a-i compătimi ar fi rezolvarea întoarcerii la casele lor.
Din nefericire, politicienii, care nu contenesc a-i compătimi pe refugiaţi, nu se prea omoară pentru a pune capăt provizoratului. Pentru liderii militari şi politici ai NATO, mai importantă pare a fi propaganda la nivelul planetei despre atrocităţile comise de sîrbi decît eforturile de a-i readuce pe refugiaţi acasă. E în atitudinea faţă de refugiaţi o anume ipocrizie. Pe de o parte, se face mare caz din tragedia lor, pe de alta, se amînă la infinit rezolvarea problemei. Pe refugiaţi puţin îi interesează dacă NATO va ieşi boţită, acceptînd un compromis cu Miloşevici, sau dacă americanii amînă un atac terestru, pentru că nu vor să rişte vieţile soldaţilor. Ei vor să ştie cînd va lua sfîrşit provizoratul în care trăiesc. O sinceră, adevărată preocupare pentru tragedia lor ar putea duce la rezolvarea crizei în cîteva ore.
Am impresia însă că politicienii au transformat problema refugiaţilor dintr-o chestiune practică într-un joc politicianist planetar. Am constatat astfel, nu fără uimire, că politicienii care vizitează lagărul nu încearcă să-i convingă pe refugiaţi că la întoarcerea acasă vor trebui să trăiască alături de sîrbi în provincia Kosovo. Dimpotrivă, toate manifestările antisîrbeşti ale refugiaţilor, explicabile prin ce li s-a întîmplat, sînt aplaudate şi încurajate. Se ştie că acţiunea NATO împotriva Serbiei e justificată prin efortul de rezolva problema refugiaţilor. Numai că în toate declaraţiile liderilor NATO se pune accentul, în chip bizar, pe pedepsirea «călăului Miloşevici», ba chiar şi a «călăilor sîrbi», şi nu pe reîntoarcerea refugiaţilor. Mulţi dintre refugiaţi împărtăşesc acest punct de vedere. De aceea, rămîi surprins să-i auzi spunînd nu atît că vor să se întoarcă acasă, cît mai ales că NATO trebuie să-i bombardeze cît mai sîngeros pe sîrbi. Politicienii care vizitează lagărul se arată extrem de încîntaţi de manifestările de simpatie ale refugiaţilor faţă de acţiunea militară împotriva Serbiei. Se conturează astfel un paradox. Cei ce fac atîta caz de dispariţia urii etnice în Balcani, de crearea climatului de toleranţă, stimulează ura etnică a refugiaţilor faţă de sîrbi şi, prin asta, fac imposibilă necesara convieţuire paşnică a celor două etnii în Kosovo după rezolvarea crizei. Desigur, e greu să le spui unor oameni care au fost alungaţi de sîrbi că vor trebui să trăiască pînă la urmă într-un Kosovo nu numai al lor, ci şi al sîrbilor. Totuşi, dat fiind că o soluţie pe termen lung în Kosovo presupune toleranţa reciprocă, nu văd de ce politicienii care vizitează lagărul, ca şi reprezentanţii instituţiilor umanitare, n-ar putea să le spună refugiaţilor sincer, bărbăteşte, că ura de care sînt acuzaţi sîrbii nu trebuie înlocuită cu ura albanezilor faţă de sîrbi.
E doar unul dintre elementele care mă îndeamnă să cred că pentru politicieni tragedia refugiaţilor a devenit un nedorit obiect de joc politicianist. M-a surprins să văd, de exemplu, că lagărul de la Stankovici s-a transformat într-un spaţiu pentru show-ul politic. Zilnic, vin aici politicieni şi vedete din Occident care au descoperit în gestul de a coborî în mijlocul acestor nenorociţi ai sorţii un instrument menit a cîştiga capital. Fie de simpatie, fie electoral. S-a ajuns astfel la pericolul ca refugiaţii să-şi facă o adevărată sărbătoare din nesfîrşitele vizite de complezenţă ale politicienilor, vedetelor de cinema şi jurnaliştilor.
Se conturează astfel riscul ca, pentru refugiaţi, situaţia lor dramatică să devină o plăcere. Sînt în atenţia întregii planete. Sînt zilnic rugaţi să dea interviuri despre atrocităţile pe care le-au văzut în Kosovo, despre calvarul pe care l-au traversat, sau convocaţi la mitinguri cu diferite personalităţi politice. Aceste satisfacţii sînt infantile prin raportare la situaţia lor dramatică. Dacă se va continua în acest stil, altfel spus, dacă refugiaţii vor fi mai departe subiect de show, ei se vor trezi în pragul iernii, apăraţi doar de corturi, departe de casele lor. Şi atunci satisfacţia pe care o au acum – cea de a fi în atenţia tuturor, de a fi compătimiţi de politicieni şi jurnalişti – se va dovedi o biată amintire“.

(Din cartea Ion Cristoiu ”În vestă printre fracuri”, Editura Historia, București 2007)

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii