Cum a vrut NATO să mă reeduce și n-a reușit (9)

Există, cred, cîteva niveluri ale realităţii pe care ţi-o oferă cunoaşterea la faţa locului. Primul şi cel mai superficial: nivelul de suprafaţă. De cum ai intrat în lagăr, te izbeşte spectacolul sutelor de corturi improvizate, ale femeilor care-şi spală rufele la cişmea şi nu la maşina automată, al zecilor de cetăţeni care se adună în faţa panourilor cu listele celor ce urmează să plece în alte ţări, ale tinerilor şi bătrînilor care umblă încolo şi încoace fără nici un rost, în aşteptarea momentului cînd problema refugiaţilor, cum zic oficialii NATO, va fi rezolvată. Din acest strat de suprafaţă nu pot lipsi refugiaţii care, cum văd un străin, mai ales dacă respectivul e dotat cu o cameră de luat vederi, se şi înfiinţează lîngă el, ca răsăriţi din pămînt, pentru a-i povesti pe englezeşte cît de criminali sînt sîrbii. După opinia mea, cele mai multe dintre reportajele apărute în presa străină despre atrocităţile din Kosovo îşi au sursa în aceşti cetăţeni, de obicei tineri, care parcă abia aşteaptă să povestească despre calvarul care va fi transcris ulterior, fără nici un semn de îndoială, în reportaje de presă şi de televiziune. Beneficiari încă din copilărie ai tuturor facilităţilor vieţii civilizate, mulţi jurnalişti occidentali sînt şocaţi de condiţiile în care trăiesc refugiaţii. Ca om care a cunoscut din plin mizeria realităţii româneşti în ipostaza de fiu de ţăran sărac, n-am fost deloc impresionat de faptul că femeile îşi spală rufele la cişmea.

Dimpotrivă, mi s-a părut normal ca refugiaţii să încerce a se adapta la condiţiile vieţii de improvizaţie. Cei mai mulţi se străduiesc să-şi asigure, prin hărnicie, condiţiile vitrege de supravieţuire. Femeile spală rufe, bărbaţii trebăluiesc prin jurul corturilor, copiii merg la buticurile improvizate în lagăr, după cumpărături. Pînd cînd mai-marii lumii îşi vor încheia jocurile, care n-au nici o legătură cu tragedia mult invocată, a refugiaţilor, oamenii caută să-şi aranjeze singuri viaţa. Din acest punct de vedere, n-am cum să nu sesizez că abordarea de către cei ce se ocupă de situaţia refugiaţilor e niţel strîmbă. Am impresia că premisa de la care s-a plecat nu-i una pragmatică, realistă, ci una ieftin sentimentală sau, şi mai rău, ieftin politicianistă. Refugiaţii se află, pînă cînd se va rezolva problema întoarcerii lor în Kosovo, într-o situaţie dificilă“.

Simt nevoia acum, cînd îmi transcriu, spre publicare, notele de la cursul de reeducare NATO, să precizez că fragmentele din editorialele tipărite la vremea respectivă n-au sinceritatea însemnărilor de acum. Comentariile au apărut în ziar într-o conjunctură dominată de isteria pro-NATO. Fără să vreau, m-am autocenzurat şi n-am mers pînă la capăt în cruzimea observaţiilor despre comedia regizată de occidentali şi jucată cu brio de kosovari. Dar şi aşa, editorialele mele, subsumate campaniei duse de Cotidianul în favoarea sîrbilor atacaţi de cea mai mare coaliţie militară din istorie, a stîrnit un uriaş scandal.

Ion Raţiu, proprietarul ziarului, era un adept al intervenţiei. Sau, mă rog, avea numeroase interese – politice şi economice – să treacă aşa.

Comentariile scrise şi publicate în ziarul lui la întoarcerea de la cursul de reeducare NATO l-au convins – presupun – că sînt irecuperabil.

Aşa se explică, printre altele, că nu peste mult timp am demisionat de la conducerea Cotidianului.

(Din cartea Ion Cristoiu ”În vestă printre fracuri”, Editura Historia, București 2007)

Pagini: 1 2