Cum am dat nas în nas cu Ronaldo

În viața asta, există anumite lucruri pe care spunem că nu le-am face niciodată. Chestii care țin de prejudecată, nu de principii. De exemplu, eu nu am băut niciodată bere, pentru că ziceam că nu îmi place, dar nu știu de unde știam eu că nu îmi place. Mai degrabă, cred că eu consideram că nu este deloc feminin să gâlgâi din halbă sau, și mai rău, din sticlă. Bine că de fumat nu aveam aceeași părere, că nu-i feminin. Până am ajuns în Olanda unde, prietenii au făcut cerc în jurul meu și mă încurajau să sorb din halbă de parcă urma să sar cu parașuta. Am gustat, nu mi-a plăcut. Apoi, în Viena. În fața Operei, pe o terasă, am mai băut o bere. E, acolo a fost bună și am savurat-o dintr-un pahar frumos. Sinceră să fiu, cred că în cazul berii de Viena a fost vorba de snobism.

A doua chestie e fotbalul. Niciodată nu m-am uitat la un meci de fotbal la televizor. Pe stadioane am fost, inclusiv în Bistrița Năsăud, când m-a dus Jean Pădureanu, odihnească-se în pace, cu fanfară (eram de la Evenimentul zilei, am fost cinstită cum se cuvine), că juca Gloria cu Real Zaragoza. Prin 1994, cred. Am fost printre puținii jurnaliști invitați la cheful de după. Erau toți fericiți, câștigase Gloria. E, din tot meciul ăla senzațional, eu am scris un singur articol cu titlul: Jean Pădureanu s-a urcat pe masă și a cântat „Mama mea e florăreasă”. Cu trimitere de pe prima pagină. M-a căutat, după aceea, zile în șir domnul Jean să mă împuște. Glumesc. Mi-a transmis că sunt o proastă fără margini și că-mi rupe picioarele când mă prinde. Normal că ne-am mai întâlnit și ne-am amuzat teribil.

Reluăm. Nu m-am uitat niciodată la un meci la televizor și, din fericire sau din păcate, nici nu am avut soț care să mă incite la o așa activitate. Până aseară. La meciul Ungaria-Portugalia. M-am uitat după ce, întâmplător, am văzut că este comentat de o femeie. Ioana Cosma este prima femeie din România care comentează la Campionatul European. Nu am pornit de la ideea „femeie care comentează, ce prostie!”, ci chiar am fost curioasă și mi-a plăcut teribil. Am auzit că a zis de Bölöni, că e ceva de pe la UEFA la acel meci. La al doilea gol, când l-am văzut pe Ronaldo, am văzut un băiat cu care m-am intersectat, în urmă cu mulți ani, despre care habar nu aveam, dar pe care Lacsi mi l-a lăudat tare. Madlena.

În 2003, am fost la Lisabona, aveam de stat o lună pe acolo. Ladislau Bölöni, concitadinul meu, era antrenor la Sporting Lisabona. Am plecat cu numărul lui în agendă, cu gândul să fac un interviu cu el. Pe lângă repatrierea osemintelor lui Carol al II-lea, ceremonie la care am asistat, dar despre asta, altădată.

În Lisabona, Bölöni era, în acea perioadă, un fel de zeu. Cum le ziceam că sunt din Târgu Mureș, de unde e și Bölöni, mi se punea totul la picioare. L-am sunat cam de vreo zece ori și mereu avea treabă. În sfârșit, am stabilit să ne vedem în barul unui hotel de lux. Ajung mai repede, ca de obicei, am o manie cu punctualitatea, și intru. Mă așez pe un fotoliu, vine un băiat și mă întreabă dacă nu vreau să merg la bar. De fapt, era politicos, el m-ar fi întrebat ce naiba caut eu acolo. I-am spus că am întâlnire cu Bölöni. A dispărut. Nu a trecut nici un minut și vine cu cinci tipi. Unul îmi ia poșeta, unul paltonul, doi mă iau pe sus și mă duc în bar. Exagerez puțin, dar eu așa ceva nu am văzut. Se uitau la mine, de parcă eu l-aș fi născut pe Bölöni, îmi aduceau sucuri, cafele, prăjituri. Și întrebări și fericire. Extaz total, oamenii ăia îl adulau, abia așteptau să îl vadă. După aproape o oră sună telefonul. Lacsi. Mă anunța că nu mai poate ajunge. Eu ca eu, dar nu știam cum să le dau vestea oamenilor. Ne uitam unii la alții și deodată le-au căzut fețele. Ca în filme, atunci când iese doctorul din operație și nici măcar nu le poate da celor de pe hol trista veste, dar ei realizează e groasă treaba. Am dat și eu din umeri și le-am spus că îmi pare rău. M-au condus cu alai până afară, m-au îmbrățișat, mi-au spus că le-am făcut o mare bucurie. Nu prea înțelegeam, mai degrabă i-am iluzionat.

Am stabilit cu Lacsi să merg a doua zi acasă la el. Era un bloc pe malul oceanului. Când am ajuns, vorbea la telefon și a vorbit întruna. Franceză, engleză. Cred că avea o ofertă și negocia. Eu i-am inspectat apartamentul, sub pretextul că merg la baie, să am ceva de scris. Când a terminat de vorbit, a zis că trebuie să meargă la baza de antrenament, dacă vreau să îl însoțesc. Evident. Pe drum, a trebuit să se oprească la o benzinărie. Doamne ferește ce a fost și acolo! Toți erau pe el, toți voiau să îl atingă. Îmi venea să scot capul pe geam și să strig: Hei, eu sunt din același oraș cu el!

Am ajuns acolo, pe drum mi-a tot povestit de un fotbalist, un băiat tânăr și talentat, dar cu care avea mari probleme. Nu mai știu cum îl cheamă, dar escapadele lui erau de notorietate. Ajungem și iar m-am crucit. Acolo era baza de antrenament, dar zici că era un complex de lux. Când să intrăm, ne intersectăm cu un băiat și Bölöni îmi spune: „El e Cristian, va fi cel mai bun fotbalist din lume”. Am zis, în sinea mea, „bine, și ce-i cu asta?”. I-am zâmbit tânărului și Bölöni m-a dat pe mâna staff-ului, că el avea treabă cu băiatul. În seara asta, după gol, l-am privit pe băiat și i-am regăsit aceeași privire, de-aia m-au și năpădit toate amintirile.

De mine s-a ocupat staff-ul. Mi-au spus și de bine de Bölöni, dar în fiecare frază strecurau „da, dar e foarte dificil”.
Peste o săptămână, Sporting pierdea nu știu ce meci. Jumătate din Lisabona îi dorea lui Bölöni moartea.