Cum am fost eu în Biroul Oval

13. Un spectacol de operetă politică, regizat de George Bush

Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg – zice o binecunoscută învăţătură românească, de pe vremea cînd ai noştri mergeau la tîrg şi nu la supermarket. Anacronică în România investiţiilor străine, zicala îşi găseşte aplicarea în realitatea de la Casa Albă. Socoteala de acasă e în acest caz credinţa mea că Peluza de Sud ne va fi pusă la dispoziţie doar nouă, celor care făcusem coadă pentru a trece de uşa crucială. Socoteala din tîrg e ceea ce am văzut, cu groază, după ce am ajuns Dincolo, pe Peluza mult jinduită. În materie de coadă, noi, românii avem o experienţă ieşită din comun, pe care nimeni şi nimic nu ne-o poate egala. Stînd la coadă nu numai la pui congelat, dar şi la admiterea în NATO, ne-am însuşit cîteva reguli de aur ale vîrîtului în faţă, total necunoscute celor din Occident. Forţa acestei zestre genetice şi-a spus din plin cuvîntul în cazul trecerii din sala de presă pe Peluza de Sud. La solemnitate urmau să asiste şi jurnaliştii americani. Complet lipsiţi de tradiţia Ocupării unui loc în faţă fără a stîrni scandal, aceştia nu păreau a fi prea tulburaţi de faptul că se apropia ora mişcării spre Peluză. Noi, cei din România însă, ocupasem deja, graţie unor manevre care ar fi scăpat nu numai jurnaliştilor, dar şi sateliţilor americani, locurile strategice din vecinătatea uşii. Fără a comunica între noi, ne-am ridicat fiecare de pe unde hălăduiam şi ne-am aşezat în primele rînduri de scaune cu o jumătate de oră înainte ca difuzoarele să vestească accesul pe Peluza de Sud. Ne-am aşezat – e un fel de-a spune. În realitate eram pe jumătate în picioare, gata să facem ţuşti la auzul anunţului. Şi astfel, cînd jurnaliştii americani îşi mai căutau catrafusele, noi eram deja la coadă, mai precis, în primele rînduri ale acesteia.

De cum am trecut de uşă, mi-am dat seama că ne consumasem zadarnic. Peluza de Sud era deja arhiplină. Nu ne gîndisem că măreaţa clădire mai putea avea şi alte intrări, accesibile şi celorlalţi pretendenţi la un loc în faţă.

Potrivit Programului tipărit, aici pe Peluză, urma să se desfăşoare Ceremonia marcării intrării efective în NATO a celor şapte state noi membre. Cînd primisem Documentul, nu luasem aminte la cuvîntul Ceremonie. Dar, mai ales, nu luasem aminte că sîntem la Casa Albă, un loc în care graniţa dintre politică şi operetă e destul de nesigură. Prin această impardonabilă nesăbuinţă se explică liniştea cu care şezusem la coadă şi, mai ales, calmul cu care mă îndreptasem spre locul Ceremoniei. Socotisem că va fi vorba de ceva asemănător unei şedinţe de guvern cu participarea extraordinară a preşedintelui.

În realitate, momentul fusese gîndit şi organizat ca un spectacol de operetă. Pe terasa clădirii se amenajase o ditamai scenă. Ca şi la operetă, nu putea lipsi orchestra. Numai că, în cazul de faţă, orchestra nu şedea jos, în fosă, ci sus, la balcoanele Casei Albe. Pe post de sală, cîţiva metri de Peluză, înţărcuiţi cu un şnur alb. Faţă în faţă cu scena se ridica Podiumul Presei, mai precis, al presei audiovizuale. De o parte şi de alta a sălii de pe iarbă, ca şi cum ar fi găsit bilete doar la galerie, numeroşi cetăţeni americani, în realitate membrii organizaţiilor etnice ale celor şapte state, veniţi să se bucure că ţările lor trecuseră de porţile NATO. Care porţi, iată, deşi deschise, nu lăsau să treacă pe oricine.

Am simţit nevoia acestei descrieri, pentru că numai aşa se poate înţelege situaţia mea disperată. Dacă aş fi ştiut că-i vorba de un spectacol de operetă la care nu s-au dat locuri, rămînînd ca fiecare să se descurce pe cont propriu, m-aş fi proţăpit primul la coadă şi, după ce m-aş fi văzut dincolo de strunga uşii, aş fi rupt-o la fugă spre sala de pe iarbă pentru a găsi un loc cît mai bun. Cum nu procedasem aşa, cînd am ajuns în spaţiul din faţa scenei, mi-am dat seama că toate locurile fuseseră ocupate. Dincolo de şnur n-ai fi putut pătrunde decît prin paraşutare. Dacă mă mulţumeam cu un loc în spaţiul dintre şnur şi podium, riscam să văd doar spectacolul fundurilor puse la ţol festiv.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)