Cum am fost eu în Biroul Oval

15. Și totuși Casa Albă nu-i numele unui restaurant din București!

La balconul de deasupra pridvorului şi pe scările care suiau la acest balcon, şedeau atîrnaţi, ca merele coapte într-un pom, mai mulţi cetăţeni în uniforme roşii, cu misiunea expresă de a cînta. Respectivii şi-au făcut din plin datoria faţă de America, interpretînd tot felul de melodii interesante. Mi-a atras atenţia îndeosebi cea cîntată de Celine Dion, în timpul scufundării „Titanicului”, din filmul cu acelaşi nume. Am remarcat asta de îndată. Cînd mă grăbeam să mă consider pentru asta una dintre inteligenţele secolului, am auzit în jurul meu, în limbi specifice Europei Centrale şi de Est, aceeaşi observaţie.

N-aş putea spune că m-am plictisit pînă la începerea montajului literar-artistic dedicat admiterii celor şapte state în NATO şi admiterii a încă trei state pînă la uşa NATO. Ori de cîte ori ieşea cineva din Casa Albă, toate aparatele foto prindeau să ţăcăne ca nişte mitraliere şi camerele video să bîzîie evident. La un moment dat, s-a ivit la tribună un cetăţean pe care nimeni nu l-a confundat cu preşedintele Americii, dat fiind că ţinea în mîna ridicată o coală de hîrtie albă A4.
Verifica balanţa albului de la video a Casei Albe.

I-a urmat un alt cetăţean care, la rîndu-i, n-a fost confundat cu preşedintele, deoarece, în loc să deschidă gura şi să ţină un discurs, s-a apucat să verifice pe rînd cele două microfoane de la tribună. Între timp, deschizătorii de uşi n-au stat o clipă locului. Din adîncurile clădirii, complet inaccesibile muritorilor de pe Pajişte, au ieşit unul cîte unul: membrii Administraţiei, în frunte cu Condolezza Rice, toţi prăbuşiţi într-un surîs american total cei trei premieri ai ţărilor care urmau să mai stea pe la uşile NATO. Traversînd scena, au coborît pe pajişte. De ce nu s-au dus de la început acolo? Dat fiind că aveam ceva timp la dispoziţie, m-am apucat să desluşesc enigma. Mă rog, cînd n-au ce face, unii dezleagă cuvinte încrucişate. Mie mi-ar fi fost imposibil aşa ceva:

1. N-aveam la mine nici un Rebus
2. Şi chiar dacă aş fi avut, cum dracu’ s-o scot din buznar şi în picioare stînd, ba chiar luptîndu-mă să nu mă dea de-a berbeleacul vreo mişcare neprevăzută a celor de pe podium, să mă apuc să umplu cu litere căsuţele pe Vertical şi Orizontal?!

Enigma trecerii pe scenă a alaiului condus de Condoleezza Rice i-am dat următoarea explicaţie:
Ca să ajungă din birourilor lor pe iarba Peluzei, membrii Administraţiei ar fi trebuit să facă un lung ocol.
Şi cum n-aveau timp, dat fiind că se anunţa începerea Ceremoniei, au tăiat-o de-a dreptul.
Aşa cum o leliţă, venind de la piaţă cu sarsanalele pline de ţelină şi morcovi, o ia prin spatele blocurilor.

În liniştea lăsată, tocmai cînd colegii mei de podium, operatorii, se gîndeau să pornească la vînătoare de tipe mai ochioase prin mulţime, orchestra a izbucnit într-un marş năpraznic. Din partea dreaptă a scenei, s-au ivit mai mulţi purtători de steaguri, ţinîndu-le în mîini ca pe nişte lănci cavalerii la turism. După o mărşăluire militărească pe cinste, ţinători de steag s-au oprit în mijlocul scenei, au stat o clipă nemişcaţi, ca şi cum ar fi tras aer în piept sau ca şi cum s-ar fi întrebat ce caută ei acolo, după care s-au lansat un număr apreciabil de mişcări regulamentare. Deşi în asistenţă nu erau copii, beneficiari, de regulă, ai figurilor de paradă, întreaga pajişte a dat curs unui scurt, dar elevat, val de oftaturi.
Şi din nou s-a făcut linişte.

Profitînd de răgaz, m-am apucat să cercetez împrejurimile. Printre pulpele reporteriţelor din spatele meu, am văzut departe, la gardul străzii de Est, o mulţime de gură-cască. În dreapta, chiar lîngă scenă, găsiseră loc ideal de filmat nişte operatori a căror identitate îmi scapă şi acum, cînd pot gîndi cît de cît. În stînga, printre oficiali, am descoperit, nu fără plăcută surprindere, pe membrii delegaţiei noastre, prin nimic mai puţin fericiţi decît toţi cei de pe pajişte.

Jos, lîngă podium, mi-au atras privirile nişte manevre menite să mă îngrijoreze. Cîţiva zdrahoni, pe ale căror aparate scria CNN, să ştim noi ăştia, din Europa Centrală şi de Est, că erau de la celebrul post planetar şi nu de la Animal planet, dădeau semne că vor să se urce şi ei pe podium. În crîncena bătălie pentru existenţă, care era păstrarea unui loc din care să vezi, totuşi, ceva, momentul se anunţa extrem de dificil pentru mine. Şi ca tacîmul să fie complet, tocmai cînd îmi căutam o poziţie de luptă cît mai avantajoasă, mi-a sunat telefonul mobil.
Mă căuta cineva de la Bucureşti.
– Sînt la Casa Albă! – mai că n-am strigat.
– Nu-i nimic! mi-a zis respectivul, sună-mă cînd ajungi acasă.
– Nu m-ai sunat! mi-a reproşat el, întîlnindu-l, într-o zi, după întoarcerea în ţară.
Era convins că îi răspunsesem de la vreun restaurant din Bucureşti cu numele de La Casa Albă.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)