Miercuri, 21 iulie 2004, ora 12,40. Peste cinci minute plecăm la Casa Albă. Responsabilul guvernamental cu jurnaliştii se înfige în mijlocul încăperii de la Ambasadă, trage din buzunar o hîrtie şi face un anunţ crucial pentru destinul nostru de bieţi muritori. Din cei 32 de jurnalişti care-l însoţesc pe premier doar 11 vor avea acces în Biroul Oval, la întrevederea cu George W. Bush. Aşa s-a decis împreună cu partea americană.
După care adaugă:
Purtătorul de cuvînt al guvernului a stabilit următoarea listă.
Mă simt ca în vremurile tulburi ale adolescenţei, cînd am dat admitere la liceu. Răsuflu uşurat. Sînt al cincilea pe listă. Primele patru locuri sînt ocupate de directori. Deşi toată lumea îmi spune, domnule director, eu sînt un biet pensionar de la Biblioteca Academiei. Apelativul director e sinonim cu acel domn şef al mecanicului venit să-ţi repare caloriferul.
Arunc o privire în jur. Toţi cei citiţi sînt puşi la costum. Eu, în schimb, sînt în vestă. Constatarea mă descumpăneşte. Şi dacă în Biroul Oval nu se intră decît în costum?!, îl întreb pe responsabilul cu jurnaliştii. Sînteţi gazetar, puteţi intra oricum. Fireşte că exagerează. Din motive pedagogice. Nu-mi imaginez că poţi intra în Biroul Oval în pielea goală. Nici măcar Monica nu şi-a permis. N-am încredere în asigurările responsabilului. Îl suspectez că vrea să fie amabil. Chestiunea costumului va deveni rapid preocuparea vieţii mele. Nu mi-am găsit liniştea decît cînd m-am văzut în Biroul Oval. Ba chiar şi atunci m-am aşteptat ca dintr-o clipă într-alta să fiu dat afară.
Am mai fost la Casa Albă. De fiecare dată, tot mai aproape de inima măreţei instituţii. Mai întîi, pe trotuarul de pe care se vede peluza aripii de Nord-Vest. Pe peluză mai apoi. Cu prilejul vizitei din martie, am făcut un salt nebănuit. Am ajuns pe peluza interioară. Acum urma să pătrund în Biroul Oval.
(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)
Lasă un răspuns