Se înţelege, în aceste condiţii, starea mea de spirit cînd, în Programul vizitei oficiale în SUA a domnului Ion Iliescu, preşedintele României, am citit următoarele:
„Marţi, 28 octombrie 2003, orele 10.45-11.00, Declaraţie de presă a domnului preşedinte Ion Iliescu, pe peluza Casei Albe pentru presa română şi internaţională”.
Mă număram printre jurnaliştii care-l însoţeau pe preşedinte în călătoria sa peste Ocean. Mă puteam socoti, aşadar, ca făcînd parte din presa română. La o adică, mă puteam socoti şi ca făcînd parte din presa internaţională. Presă căreia şeful statului urma să-i dea o declaraţie pe peluza Casei Albe.
Concluzie pe loc, dintr-o suflare:
Aveam să fiu, în sfîrşit, marţi, 28 noiembrie 2003, pe peluza Casei Albe!
Prin ziare, pe la televiziuni, ziua de marţi fusese blagoslovită cu adjectivul de istorică. Eram întru totul de acord cu asta. Pentru mine, chiar că era o zi istorică.
Era ziua în care-mi îndeplineam visul, marele vis al tuturor călătorilor la Washington: de-a ajunge pe peluza Casei Albe!
Marţi, 28 octombrie 2003, a trebuit să ne trezim cu noaptea în cap. Se spune că marii satirici sînt neîntrecuţi în materie de neîncredere în om. Spre deosebire de autorii de imnuri şi cîntece, autorii de satire văd la om întîi şi-ntîi slăbiciunile. După părerea mea, marii satirici nu trebuie să stea liniştiţi pe piedestalul de pînă acum. Locul lor e ameninţat de ghizii grupurilor oficiale. Întreaga viaţă şi activitate a acestor ghizi stă sub semnul credinţei că omul e un ghem de slăbiciuni.
Să luăm, de exemplu, întoarcerea noastră din călătoria în America. Urma să plecăm spre Bucureşti, de la Washington, mai precis de la Baza militară aeriană Andrews, la ora 11 dimineaţa. De la hotel pînă la locul unde stă degeaba avionul preşedintelui american, un autocar face cam vreo jumătate de oră. Cu toate acestea, ni s-a pus în vedere, de seara, să fim în holul hotelului la 6 şi 30 dimineaţa. Om cu frică de ghid mai mare decît frica de Dumnezeu, eram în holul hotelului la 6 şi 30 fix, călare pe bagajele deja făcute, gata să fie duse la cala avionului. Autocarul a plecat însă pe la 8. De ce ne-au convocat în hol mai devreme cu o oră şi ceva? Pentru că în viziunea de un scepticism devastator al ghizilor, omul e o fiinţă care întîrzie. Noi fiind oameni şi nu rachete de croazieră, era de aşteptat să întîrziem. Ni se spusese astfel să venim la şase şi jumătate în speranţa că pînă la opt vom reuşi să ne strîngem cu toţii.
Ca printr-un miracol, deoarece, de regulă, totdeauna se găseşte unul despre care nimeni nu ştie dacă e încă în cameră sau dacă nu cumva l-a strivit liftul, la 6 şi 30 fix, eram în hol cu toţii, nerăbdători să ne urcăm în autocar. Prinşi pe picior greşit de rebeliunea noastră într-ale punctualităţii, conducătorii grupului au dat poruncă de plecare. Cum însă pînă la ora accesului în Bază mai era, autocarul s-a străduit din răsputeri să piardă timpul. A mers cît i-a îngăduit de încet viteza legală, a întîrziat cît a putut de tare la schimbarea semafoarelor, s-a plimbat o grămadă în jurul cimitirului Arlington şi a trecut de mai multe ori pe lîngă Washington Monument, cunoscut şi sub numele de Ţeapa americană. (Va continua)
(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)
Lasă un răspuns