Parcurgem toate etapele călătoriilor anterioare. Ne urcăm în autocar, descindem în capătul lui Pennsylvania Avenue, trecem pe lîngă buldozerele care continuă să sape (şi data trecută se trebăluia de zor), dăm camerele video dulăului căutător de bombe, ne predăm celor de la filtre şi ajungem în capătul aleii care duce la intrarea în aripa de Nord-Vest. Sîntem luaţi în primire de două doamne severe, ferm hotărîte să descurajeze prin strigăte orice tentativă de a ne abate de la traseu. Una dintre ele ne-a ţinut arestaţi şi data trecută. E bunicuţa de fier cu bastonul de lemn. Trecem pe lîngă reporterii americani care fac stand up de dimineaţă pînă seara şi ajungem la sala celebrelor conferinţe de presă. Data trecută, la vizita lui Ion Iliescu, se repara de zor acoperişul Casei Albe. Acum, un ins cu coif din hîrtie de ziar, urcat pe o schelă, vopseşte de zor. Vopseşte Casa Albă. În alb, fireşte! Se vede treaba că la Casa Albă e ca la Găgeşti. Totdeauna se găseşte ceva de trebăluit prin gospodărie. Una dintre însoţitoare simte nevoia unui nou instructaj. Vom intra în sala de conferinţe şi vom aştepta cuminţi să fim chemaţi. Intrăm în sala de conferinţe. Nici vorbă însă să stăm cuminţi. Ne urcăm pe rînd la pupitrul purtătorului de cuvînt al Casei Albe şi ne tragem în poză. Cu o astfel de fotografie, îţi sporesc infinit şansele de a obţine un contract de publicitate la Distrigaz sau la CFR-Marfă.
Nu trece mult şi mă apucă una dintre nevoile fundamentale ale omului: cea de iscodire absolut inutilă şi idioată. Drept urmare, pornesc într-o aventură columbiană prin încăpere şi prin anexe. Mă strecor pe lîngă tot felul de pupitre, fără să iau în seamă anunţul Trecerea mai departe interzisă! şi ajung în săliţa care ţine cont că şi faimoşii jurnalişti americani sînt oameni. Altfel spus, în încăperea avînd pe stînga automatele de cafea, sucuri şi de-ale gurii, iar pe dreapta, WC-ul. Nu mă încearcă nici una dintre nevoile reclamate de cele două facilităţi. Totuşi, vîr mai multe fise, la întîmplare, în aparatul de cafea, să văd cum funcţionează. Apoi mă aşez la coadă la toaletă, devastat de gîndul să nu se fi anunţat între timp intrarea în Biroul Oval. În WC stau doar cîteva minute, cît îmi trebuie ca să arunc o privire, curios să văd dacă locul unde intră jurnaliştii uneia dintre cele mai puternice prese din lume se deosebeşte de locul în care intră jurnaliştii presei noastre naţionale. Constat o deosebire. Pentru a semnala prezenţa unui chiriaş, aici nu scrie Ocupat, ci Nu deranjaţi !
Revin în săliţa iniţială. O voce aspră din difuzoare ne anunţă că urmează să intrăm. Jurnaliştii americani se înfig în faţă. Îi cercetez cu atenţie să văd dacă printre ei sînt sau nu inşi cu vestă.
Nu sînt!
Unii poartă însă ceva care, la o adică, ar putea fi asimilat cu o vestă.
Ni se face un nou instructaj. Sever.
N-avem voie cu mobilele deschise.
N-avem voie să fotografiem sau să filmăm dacă n-am fost acreditaţi să facem asta.
N-avem voie cu genţi mai mari.
Asta ne aruncă într-o cumplită incertitudine. Ce va să zică geantă mare? E vorba de o valiză? Dar cu genţi diplomat avem voie? Tranşăm chestiunea în stilul opus reformelor din România. Adică radical. Lăsăm pe scaune tot ce-ar putea fi identificat cu o geantă.
(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)
DUPA 25 DE ANI DE PARTENERIATE STRATEGICE SI DEMOCRATIE ORIGINALA, NOI ROMANII DE RIND PUTEM AJUNGE IN SUA DOAR CU VIZA ! CA SI IN CEI 25 DE ANI ANTERIORI . CITI ANI TREBUIE SA TRAIM ,IN ROMANIA, SA PUTEM DEVENI CETATENI OBISNUITI ?
Ne sunt ucisi copiii!
Fiecare copil roman este copilul ROMANIEI!
Cum ne aparam copiii, pe noi, natura si tara de acesti „catei” ce-i apara pe toti nenorocitii de la „butoanele guvernarii”?
Ei sunt vinovatii care dirijeaza astfel de actiuni!
Cei care se rotesc ei intre ei de 25 de ani, ne-au transformat viata in calvar!
SOCANT! Abuzuri ale Politiei comunitare comise in Bucuresti!
http://www.criteriul.ro/socant-abuzuri-ale-politiei-comunitare-comise-in-bucuresti/
Zadkielix alias Prof. Dr. Daniel Mihai